Autor: marius.ursache

Dimineata m-a trezit cam umeda si cu pretentii de reumatism, asa ca am facut scandal sa schimb camera cu una pe care o mai vede soarele din cand in cand. S-a rezolvat, insa asta n-a facut deloc Cuzco un oras mai frumos. Mda, poate e centrul turistic al Peru-ului, orasul de aur, capitala imperiului incas si inca cateva alte lucruri. Insa are tot o Plaza de Armas (cata lipsa de imaginatie) si magazinele pentru turisti si agentiile acopera tot ce ar putea fi traditional sau interesant in oras (in afara de arhitectura catorva cladiri).

Plaza de Armas din Cuzco

Asa ca lancezesc cam toata ziua, pe o banca in Plaza de Armas fotografiind tot felul de peruani, sau soparlind la soare pana cand incepe ploaia (aici e vara si e sezonul ploios).

Peruani care lancezesc, ca si mine, in Plaza de Armas

Incerc sa imi caut o alternativa la Cuzco, o modalitate de a explora Valle Sagrada (Valea Sacra a Incasilor) altfel decat mergand ca turmele de turisti pe circuitul Inca Trail. Intentia initiala de a face kayaking dispare cand aud pretul „especially for you, señor”, insa gasesc o agentie mica care e dispusa sa imi inchirieze o motocicleta enduro pentru urmatoarele sase zile, cu care voi explora valea pe traseul Pisac–Santa Maria–Quillabamba–Santa Teresa–Aguas Caliente–Macchu Picchu si inapoi spre Santa Teresa si Cuzco. La insistentele mele, agentia imi da si un ghid—care sper sa ma ajute sa descopar mai multe decat imi spune ghidul Lonely Planet. Sper ca primul rasarit din 2007 sa il pot vedea deasupra Macchu Picchu…

Si pentru ca toata ziua m-am refacut dupa „excesele” Craciunului, imi permit sa incerc o delicatesa a zonei—cuy, adica porc de Guineea, care e denumit asa dupa cum il striga bucatarul pentru ca sa-l ademeneasca in tigaie: cuy, cuy cuy… E delicios, asa ca putin ma intereseaza cat de dragalas arata viu. Ba chiar ma gandesc sa iau lectii de gatit, pentru ca am ochit un purcelus grasut undeva intr-un pet shop acasa…

Ex-porcusor de Guineea

Imi planificasem sa ma trezesc la 6 dimineata si sa plec in insulele Taquile si Amantaní, de pe lacul Titicaca, unde as fi dormit la o familie de Quechua sau Aymara, o experienta autentica, mai departe de agentii de turism sau de curentul electric. Insa simptomele de rau de inaltime persistau, asa ca am decis sa plec din Puno, spre un loc cu altitudine mai mica. Cuzco nu era mult mai jos (3200m, fata de 3830m), insa la 7 ore cu autobuzul suna rezonabil, mai ales ca e punctul de plecare pentru calatoriile in Valea Sacra a Incasilor si spre mult-prea-trambitatul Macchu-Picchu.

Plecarea din Puno…

…trecand prin Juliaca

Drumul spre capitala fostului imperiu incas a fost linistit, si as spune chiar plictisitor, timp de 8 ore, daca intr-un sat nu asfi fost martorul unor dansuri traditionale, care mi-au adus aminte de ursarii si caprele de la noi.

Dansuri traditionale, sau plimbatul ursului la peruani

In rest, varfurile Anzilor si norii de ploaie au insotit tot drumul, pana cand, spre noapte, am ajuns in Cuzco, unde la hotelul Royal Qosqo ma asteptau un dus fierbinte, un pat cam tare, un somn bun si, speram eu, zile urmatoare fara dureri de cap de orice fel.

Prin Anzi, prin ploaie

Ma asteptam, sincer, ca Mosul sa fie un pic mai atent cu mine anul asta. Eu zic ca am fost cuminte, ce-i drept nu am invatat poezii, dar puteam sa compun relativ usor ceva in stil dadaist… Asa ca nu mi s-a parut fair-play ca Mosul mi-a facut cadou, pe langa insolatie si toxiinfectie, si o portie zdravana de rau de altitudine. Urcasem de la Nazca (600m) la Puno (3830m) in 24 de ore, cand normal e sa urci maximum 500m pe zi peste 2500m—asa ca m-am procopsit cu o durere de cap sfredelitoare, cu ameteli si greata, astfel incat nu mi-a mai pasat ca n-o sa mai vad cum sarbatoresc peruanii Craciunul, si m-am bagat in pat dupa un dus fierbinte imediat ce am ajuns in Puno.

Miezul noptii, prilej de bucurie si chef pentru peruani, pentru mine a insemnat o sperietura zdravana, de la petardele si artificiile care mi-au bubuit sub fereastra, trezindu-ma din convalescenta.

Dimineata a parut mai optimista, durerea de cap fiind mai blanda (mda, avea de ce sa fie bucuroasa—Mos Craciun ii adusese un pacient, pe mine). Am facut o plimbare lenesa pe stradutele pustii din Puno, dupa care m-am decis sa fac o excursie pe cont propriu pe Islas Flotantes si am cumparat un bilet la una dintre barcile care paraseau la fiecare ora portul din Puno.

Plaza de Armas, bineinteles, in Puno

Portul din Puno, pe malul lacului Titicaca

Islas Flotantes, sau Islas de los Uros, sunt o ciudatenie a lacului Titicaca (cel mai inalt lac navigabil din lume, daca n-ati chiulit de la geografie in liceu). Dupa cum le spune si numele, sunt insule plutitoare—facute dintr-un fel de papura, totora. Se pare ca tribul Uros, pentru a scapa de invazia incasilor, si-au construit aceste insule in largul lacului Titicaca, si de mai bine de 600 de ani, in fiecare saptamana, adauga un strat nou de papura, care compenseaza straturile de dedesubt, care putrezesc.

Insulele plutitoare Uros

Debarc pe una dintre insule, si experimentez senzatia ciudata ca fiecare pas se afunda in insula. Ma plimb de-a lungul ei si in unele zone pasii se afunda mai tare si papura se umezeste—sunt zone mai putrede care pot ceda. Totul e facut din papura, de la casutele in care traiesc bastinasii Uros, pana la barcile cu care se plimba de la o insulita la alta.

Totul pe insule e facut din papura

Sunt peste 30 de astfel de insulite locuite, unele mai mici, altele mai mari si exista si o scoala plutitoare. Desi pescuiesc, sursa principala de castig a locuitorilor insulelor este turismul, si castigurile provenite din vanzarea a tot felul de suveniruri kitsch, din care majoritatea sunt de gasit peste tot in Peru (bratari, amulete, ceramica, textile). Asa ca toate locuitoarele isi dezvelesc tarabele cu prostioare imediat ce vad vreun gringo.

Locuitoarele insulelor

Nu cumpar nimic, insa experimentez un pranz pregatit de o localnica, trucha con papas y arroz, adica un fel de pastrav proaspat prins, cu cartofi si orez. E un pranz delicios, mai ales ca soarele arde nemilos si am mare noroc de un sombrero din paie pe care l-am cumparat in Nazca.

Pregatirea pranzului…

Dupa a treia insula, lucrurile incep sa semene prea mult, de la senzatia de afundare a insulei cand pasesti pe ea, la bordeiele si barcile din papura, la tarabele cu suveniruri neinspirate. Asa ca ma intorc in Puno, in ideea ca probabil voi revedea Islas de los Uros maine, daca plec spre insulele Amantaní si Taquile.

Intors in Puno, lancezesc prin oras, reusesc in cele din urma sa dau de cap problemelor tehnice ale blogului, si iau un pranz copios cu o friptura de alpaca (o ruda a lamei) si legume, udate de un suc de papaya si de un pisco sour din partea casei. Pe cat de gustos a fost pranzul, pe atat de mult l-am regretat spre seara, cand simptomele de rau de altitudine au revenit in forta, iar trucha, alpaca, pisco si toate rudele lor ingerate pe percursul zilei s-au reintors in natura, in urma unor crize violente de varsaturi care au insotit durerile de cap insuportabile si frisoanelor care mi-au decorat seara de Craciun.

‘Neatza e prea mult spus unui om care n-a putut sa-si incline scaunul din autobuz (pentru ca peruanul din spate era prea gras), unui om care trebuia sa se fereasca de peruanul din dreapta (care, cand adormea, avea tendinta sa cada cu capul in brate la mine), unui om care nu prea a dormit cele 10 ore de calatorie si a fost debarcat in Arequipa la 3.30 dimineata. Adica eu.

Am mai dormit doua ore in autogara, pe o banca de fier, cu capul pe rucsac si strangand in brate geanta cu aparatul foto. M-am trezit odata cu casa de bilete, la 6, ocazie cu care am aflat ca bilete spre Puno mai erau la 10.30 si poimarti (din cauza aglomeratiei de Craciun). Am cumparat biletul si am incercat sa profit de cele patru ore pentru a vedea ceva din Arequipa. Adica, in primul rand un mic dejun, la care am baut faimosul maté de coca, ceai din frunze de coca. Nu e nimic din ce ati crede, ci doar un ceai energizant—pana la urma, Coca Cola a avut extras din frunze de coca in compozitie mai bine de 40 de ani!

Mate de coca

Plaza de Armas (considerata cea mai frumoasa piata centrala din Peru) nu a facut o impresie extraordinara, ci mai degraba Iglesia de La Compañía, o biserica franciscana cu motive incase pe toata fatada.

Plaza de Armas in Arequipa

Dimineata in Arequipa

Iglesia de la Compañia

A urmat manastirea dominicana Santa Catalina, o adevarata oaza de liniste, o cetate in centrul orasului Arequipa, despre care mai bine las pozele sa vorbeasca (n-am chef de compuneri in stilul lui Sadoveanu, cu descrieri de peisaje).

Manastirea Santa Catalina

Daca am uitat sa mentionez ceva, a fost ca trebuia sa fie o zi execrabila in toata vacanta asta, si sper sa fi fost azi. Pe langa lipsa de somn, s-a facut simtita insolatia datorata sandboardingului si, colac peste pupaza, o toxiinfectie alimentara—probabil datorata portiei de ceviche cu creveti cruzi de cu o zi inainte. Si pentru ca trei ceasuri rele nu sunt de ajuns, in momentul in care am ajuns la autogara, mi-am dat seama ca imi lipsea camera foto. In starea in care eram, nu mai stiam daca o uitasem la manastire, daca imi cazuse in taxiul cu care venisem, sau daca—pur si simplu—imi fusese furata. Cursa cu taxiul, 15 minute pana inapoi la manastire a fost un calvar, insa faptul ca am regasit camera pe banca de la iesire, m-a mai readus la viata.

Am avut noroc ca taximetristul m-a lasat la o alta companie de autobuze, unde am reusit sa mai gasesc un bilet, asa ca iata-ma in drum spre Puno, cu intestinele si cu capul varza, insa cu camera la loc sigur in bagaj. Iar in Puno nu m-a mai interesat decat un dus fierbinte si SOMN, desi era ora 7 seara si pe strazi era agitatia dinainte Craciunului!

Autobuzul spre Puno

Turme de alpaca, care incercau sa ma mai inveseleasca pe geamul autobuzului…

N-am reusit sa dorm foarte bine, pentru ca se lasase un frig demn de orice desert, iar sacii de dormit erau mai degraba un fel de pufoaice chinezesti, care aveau in comun cu sacii de dormit doar forma. Asa ca am fost mai mult decat fericit cand prima raza de lumina a intrat in cort. Foarte voios, am iesit din cort si in mai putin de un minut am inceput sa zdranganesc la chitara lui Janszen un cantecel de buna dimineata. Cele doua fete somnoroase de peruani au iesit din cortul lor si, dupa o gura de apa si un sandvis, am continuat urcusul spre varful dunei Cerro Blanco, cea mai inalta din lume.

Rasaritul de pe Cerro Blanco

Desi parea un fleac, a durat mai bine de o ora si jumatate sa ajungem in varf, pentru ca la ora 7.30 soarele deja era pregatit de incendiu, iar inaintarea prin nisip era orice numai nu usoara si placuta. Din fericire, am mai facut si pauze, ocazii cu care mi-am facut incalzirea si am „testat” placa, in speranta ca imi va folosi la ceva experienta de snowboarder.

Spre cota 2072

Rezultatele au fost incurajatoare, asa ca am strigat Yuppieeee!, cand am ajuns in varful dunei, la 2000-si-cativa metri, cu o panta abrupta rau—iar pe langa entuziasm, vocea mea continea si o doza buna de „Errr… Oare chiar vreau sa fac asta?”.

Nu prea mai era cazul sa ezit, pentru ca Janszen si Enrique ma incurajau zambind, iar in plus cazaturile erau mai soft decat la snowboarding, asa ca mi-am dat drumul la vale pe placa. Senzatia e greu de descris… e WOHAAAA cu litere mari, o combinatie interesanta de adrenalina cu sentimentul de finete si siguranta pe care ti-l da finetea nisipului. Nu mai conta ca soarele ardea la 40-si-ceva de grade, ca aveam nisip in par, in ochi, in gura si peste tot, ma scuzati de expresie. N-a mai contat nici ca toata coborarea a durat un sfert de ora–un sfert de ora care a meritat cele patru ore de urcus (trei ieri, una azi) si inca o ora si jumatate de mers pana la sosea.

Wohaaa!

M-am mai metamorfozat un pic intr-un pui la rotisor, asteptand in pustietate masina care trebuia sa vina sa ne culeaga, sub un soare care ardea atat de sus incat nu prea aveai unde sa gasesti umbra. In cele din urma am ajuns inapoi in Nazca, unde am petrecut o ora scuturand nisipul din bagaje si inca una sub un dus racoritor.

Inapoi in Nazca

Dupa amiaza m-a urcat intr-un autobuz rablagit plin de peruani in care eram singurul gringo, autobuz care urma sa ma depuna a doua zi la 6 dimineata in Arequipa.

Din nou, Panamericana. Spre Arequipa!

Juan, de la Nazca Lines, m-a cules de la hotel dis-de-dimineata. Are un dulce accent britanic, pe care marturiseste ca l-a prins cat a locuit in East End-ul londonez. A plecat la un schimb cultural, sa stea o luna la o familie din Londra, si s-a intors dupa cinci ani. Imi aduce aminte de niste amici romani care si ei sunt acum, bine merci, londonezi fara acte.

Juan m-a debarcat la aeroportul din Nazca, unde astepta un avion de cinci locuri, pregatit sa faca o demonstratie deasupra celebrelor linii misterioase din pampa, desertul peruan.

Avionul cu care am zburat deasupra liniilor din Nazca

Zborul a durat 35 de minute, insa a facut suficiente viraje la 90 de grade incat sa mi se faca rau—noroc ca „sarisem” peste micul dejun. In plus, pentru ca ajunsesem sa ma uit prea des la linia orizontului (un truc bun ca sa nu fac „mizerie” pe scaunul copilotului), am ratat cateva dintre desene. Cu toate acestea, figurile si liniile vazute (balena, maimuta, mainile, copacul, asttronautul, pasarea colibri sau condorul) m-au lasat cu multe semne de intebare.

Liniile din Nazca

Desi ipoteza ca ar fi fost facute pentru civilizatii extraterestre (o ipoteza cam sefeistica) sau ca reprezentau un zodiac, prefer sa cred varianta ca au fost facute de locuitorii din Nazca, plimbandu-se „in cerc” pe trasee care reprezentau animale, in cadrul unor ritualuri samanice menite sa imblanzeasca zeii si sa aduca ploaia. Ma intreb insa ce cauta o maimuta sau un colibri sau o balena in ritualurile de acum 2000 de ani ale unor triburi din desert…

Astronautul

Pasarea colibri

Mainile

Dupa zbor, m-a luat in primire Sousa, ghidul pentru cimitirul din Chauchilla, la 40 de km de Nazca. N-am mai vazut pana acum un personaj atat de pitoresc—are trasaturi de mafiot siclian (mai ales cand isi pune ochelarii de soare), insa e mai negricios, conduce un Dodge Coronet din ’65 si e imens. Insa are o voce caraghios de subtire cateodata pentru o asemenea namila.

Sousa si Dodge-ul lui stravechi

Insa e foarte de treaba si incearca sa se faca util ca ghid, amestecand pasareste spaniola cu engleza. Gafaind, face turul explicativ al cimitirului in aer liber (mai degraba zis din desertul liber) din Chauchilla. Mumiile sunt fascinante, zacand in peste 40 de morminte—gropi descoperite din desert. Au 1400 de ani si arata „ca noi”, pentru ca, se pare, Nazca e unul dintre locurile cele mai uscate de pe pamant, iar aerul fierbinte le pastreaza excelent.

Cimitirul Chauchilla, in desert

Poate ca arata creepy, insa cred ca orele de anatomie din facultate si doua semestre in care am carat un schelet dezmembrat in ghiozdan, m-au desensibilizat la astfel de lucruri. In plus, sunt fascinante.

Turul s-a incheiat cu doua demonstratii, facute cam in sila, la un atelier de ceramica si unul de extras aur, in care dupa 5 minute de explicatii grabite am fost invitat in souvenir shop. Unde preturile erau, cum altfel, extrem de „turistice”.

„Aurari” din Nazca

M-am retras intr-o cevicherie la intoarcerea in Nazca, si pentru ca imi era cam foame, dar si pentru ca nu prea mai aveam unde sa ma ascund de canicula.

Plaza de Armas, in Nazca

La ora 5 am facut cunostinta cu Janszen si Ricki cei doi „ghizi” care urmau sa ma insoteasca in ce tinusem mortis sa fac (si renuntasem la varianta Huacachina, de langa Ica)—sandboarding. Alesesem nu orice duna, ci Cerro Blanco, cea mai inalta duna din lume cu cei 2072 de metri ai sai.

Cerro Blanco

Un microbuz ne-a lasat la 30 de km de Nazca, si am inceput sa urcam spre Cerro Blanco dupa ce soarele apusese deja. Dupa o ora de urcat initial pe teren dur, printre niste stalpi de piatra ciudati (Ricki spunea ca sunt stalpi facuti de triburi Quechua) a urmat calvarul—doua ore de urcat duna, cu picioarele infundandu-s si alunecand in nisip. Am decis sa poposim la poalele varfului, lasand pentru dimineata ultima suta de metri.

Stalpi de orientare Quechua

Cei doi „ghizi” (tot pun ghilimele pentru ca par mai dezorientati decat mine) imi mai aduc spaniola pe linia de plutire—cu Ricki care trancaneste non-stop in español pana cand incep sa mai inteleg, si cu Janszen, care face pe translatorul doar cand ma inpotmolesc. Il intreb care e numele lui peruan, insa se pare ca Janszen scrie si in „buletin”, pentru ca mama lui fusese fascinata in tinerete de un olandez cu acelasi nume. Ricki e mai explicabil, fiind doar prescurtarea de la Enrique. Iar seara se termina cu un sandvis anemic, o sticla cu apa, jumatate de ora de chinuit o chitara pe care masochistul de Janszen a carat-o (si o va face si maine, cand isi va drumul pe placa de pe Cerro Blanco). Si se mai termina cu un somn meritat, intr-un sac de dormit care imi ajunge doar pana la umeri, asa ca dorm in cort, nu sub cerul liber, „la un hotel de un milion de stele”, cum as fi dorit.

Inainte de a adormi, in corturi pe Cerro Blanco

La ora 7.30 eram cuminte in fata hotelului, pentru a prinde microbuzul spre Paracas, de unde urma sa iau vaporasul (de fapt o barca nenorocita in care a trebuit sa-mi pun si vesta de salvare) spre insulele Ballestas.

Plecarea din Paracas…

Turul a inclus si o priveliste a unui desen, El Candelabro, asemanator ca stil cu cele din Nazca, sapat intr-unul din versantii de pe peninsula Paracas. Nu se stie ce scop avea, poate de recunoastere, insa e posibil sa reprezinte nu un candelabru, ci un cactus San Pedro, din a carui suc se extrageau substante halucinogene.

Barcuta si-a continuat drumul spre Ballestas, speriind carduri de rate (sau ce-o mai fi fost, daca o sa-mi spuneti ca ratele nu plutesc pe Oceanul Pacific) si improscandu-ma cu apa sarata. Chinul meu si al ratelor a durat 20 de minute, pana cand soferul barcii a lasat-o mai moale pentru ca ne apropiam de insula.

Insulele Ballestas

Nici un picior de om, desi de pe insule se extrage guano. Insa milioane de picioare de pescarusi de nenumarate specii, pelicani, pinguini Humboldt, cormorani si multe alte specii fac din insule niste locuri extrem de aglomerate si galagioase. Nu mai pun la socoteala si sutele de lei de mare care canta (pardon, zbiara), fac plaja si se joaca in disperare prin apa.

Pelicani

Pinguini Humboldt

Condor

Cormorani

Red Inca

Lei de mare

Insa orice lucru frumos are si un sfarsit, asa ca turul insulelor s-a incheiat, iar eu m-am intors la Pisco, doar ca sa imi iau bagajelul si sa ma arunc intr-un autobuz spre Ica, la o ora distanta sud pe Panamericana.

Din nou, Panamericana

Ica e foarte plictisitoare. Am zabovit doar cateva ore, mancand capsuni pana cand am ramas cu degetele rosii (culoarea s-a dus abia a doua zi). Un autobuz m-a cules mai apoi pentru a ma duce in Nazca, unde seara s-a incheiat negociind din nou transportul si conditiile pentru a doua zi, ocazie cu care am mai practicat un pic de spaniola.

M-am trezit cu o foame cumplita, pe care am invins-o cu o portie de ceviche, adica cea mai populara mancare in Peru—peste marinat in suc de lamaie cu mirodenii, cu ceapa, papaya si porumb fiert. Un suc proaspat de papaya m-a racorit suficient apoi pentru ca sa-mi permit o plimbare de o ora la sfarsitul careia am decretat ca Lima e cam plictisitoare si ca ar trebui sa imi iau talpasita.

O portie de cheviche in Lima

…si un perete cu grafitti , tot in Lima

In drum spre statia de autobuz, mi-am adus aminte de ce invatasem cu o zi inainte—¿Qué es la situación económica y política en Perú ahora?—pentru ca m-am ciocnit de un grup agitat de manifestanti, aflati de fapt in plina campanie electorala.

Am luat primul autobuz gasit in statie, care s-a intamplat sa fie spre Pisco, ceea ce a inceput sa contureze un itinerariu. Timp de patru ore am invatat despre imperativ si conjugari din lectiile de pe iPod si am admirat dunele de nisip si Pacificul, care insoteau autostrada Panamericana, la sud de Lima.

Autostrada Panamericana, care strabate toata coasta vestica a Americii de Sud

Partea cu campania electorala m-a urmarit spre Pisco, insa la un mod inedit—lozincile si afisele electorale in Peru nu mai sunt afise pe stalpi, ci litere mari vopsite pe fatada caselor sau, mai spectaculos, pe verasantii dunelor, lizibile de la mai bine de un kilometru. Ma intreb, oare, ce s-ar intampla daca ar gresi copywriterul textul si candidatul ar trebui sa „retraga” afisele de pe piata…

„Afise” electorale, de care Peru e plin

Pisco nu are mai nimic special, spre dezamagirea mea. E pe harta din doua motive. Primul, bautura numita pisco, un fel de brandy din vin alb. Am gustat un coctail cu pisco (la fel de traditionalul pisco sour) si pot sa va asigura ca n-ati pierdut nimic. Celalalt motiv pentru care e cunoscut Pisco e pentru ca eu voi pleca maine dimineata de aici spre Islas Ballestas, o rezervatie naturala destul de mica, un fel de sora mai mica a insulelor Galapagos. Ocazie cu care am mai practicat ceva spaniola, agitandu-ma cu semne si desenand cuvinte timp de doua ore cu o peruanca de la agentia de unde cumparasem biletul pentru insule, care la sfarsit mi-a destainut ca vorbeste engleza, si inca rezonabil.

Pisco

Pe cand eram mic, ma intrebam ce s-ar intampla daca as sapa in spatele blocului o groapa adanca, care sa iasa pe partea cealalta a Pamantului. Fantezie care a ramas la stadiul de fantezie, mai ales dupa ce, recent, am avut totusi curiozitatea sa ma uit pe o harta pentru a-mi alege destinatia pentru vacanta de anul asta. Si dupa ce, ignorand perspectiva de a-mi petrece Craciunul si Anul Nou pe o pluta, in Pacific, la sud de Polinezia Franceza, am ales o destinatie mai cuminte. Peru.

Un zbor obositor de 18 ore, cu KLM, cu intarzieri, cu sucuri confiscate la poarta de imbarcare (conform noilor reglementari ale UE, care interzic sa ai mai mult de 100 ml de lichide in bagajul de mana) si cu o escala la Bonaire in Caraibe, un loc in care lumea e prea relaxata—ca peste tot in Caraibe, de altfel.

Aeroportul din Bonaire

N-am fost niciodata un fan al telenovelelor, deci spaniola a fost intotdeauna in afara listei de hooby-uri personale. Mai mult de Habla ingles? si cateva prostii invatate de la colega mea Paulina, n-am stiut niciodata, asa ca am decis sa-mi acord o sansa. Sase din cele 18 ore pe avion am ascultat lectii de spaniola pe iPod, si am trecut (ziceam eu) cu succes de nivelul introductiv. Mai mult, am reusit sa invat propozitii utile de genul ¿Puede decirme cuanto es, por qué lo necesito y quiero tenerlo y quiero comprerlo si no es muy caro? si Que es la situacion politica y economica en Perú ahora?

Am ajuns in Lima la 9 seara, am luat un taxi spre centru si mi-am construit in minte timp de cinci minute prima mea propozitie in spaniola—¿Por favor, puede decir me quanto es la cambio de dollar en nuevo sol?. O mare greseala, pentru ca soferul s-a lansat intr-o tirada care a luat sfarsit abia cand l-am intrerupt cu Errr… Habla inglés?

Plaza San Martin

M-a lasat langa Plaza San Martin, la unul dintre multele hoteluri care se numeau Hotel Belén, dupa numele strazii. Am profitat de ora cat am mai rezistat nedormit, si am facut un scurt tur prin piata, venind in contact cu primele simboluri peruane—Bomberos si Inca Kola.

Bomberos sunt pompierii, care au sediul chiar langa Hotel Belén, si care, vazandu-ma absorbit de masina lor stralucitoare, m-au luat in garaj sa-mi arate doua alte masini antice. Mi-ar fi placut sa stau la povesti cu ei, dar mai am de urmarit telenovele si lectii pe iPod pana cand voi fi capabil.

Bomberos din Lima

Inca Kola e bautura nationala a peruanilor (din 1935!), si se pare ca bate Coca Cola in topul preferintelor. N-am inteles, totusi, de ce e galbena ca urina si are gust de guma Turbo cu surprize…

Inca Kola