Categorie: Marea Britanie

N-am reușit să mă trezesc atât de dimineață pe cât aș fi vrut, pentru a profita la maxim de singura zi turistică din program. Însă, cinstit vorbind, nici nu aveam de gând să mă angajez într-un maraton turistic. La ultima vizită în Londra, acum 7 ani, cele 10 zile petrecute abia îmi deschiseseră pofta.

Am coborât din metrou în Leicester Square, și ne-am îndreptat spre Soho, printre teatrele și cinematografele de premieră înghesuite în Covent Garden. Am cutreierat magazinele cu instrumente muzicale de pe Denmark Street, cu Bogdana așteptând afară, bătând nerăbdătoare din picior și așteptând să termin cu „boy’s toys”. După un mic dejun sumar în Soho, am plecat spre Design Museum. Pentru că e prea plăcut, nici nu pot să descriu cumsecade senzațiile pe care mi le-au provocat străzile londoneze, Monumentul ridicat în cinstea incendiului din 1666, râul Tamisa sau incredibilul London Bridge. Să zicem doar că am uitat de toate, inclusiv de luna de vacanță care urma, și m-am lăfăit sub un soare de decembrie nesperat de binevoitor.

Design Museum a fost singurul punct obligatoriu de pe lista turistică. Am petrecut peste o oră rătăcind prin expoziția lui Eileen Gray, una dintre cele mai celebre femei designer de mobilier ale secolului trecut, și printre creațiile lui Robert Brownjohn, unul dintre designerii cei mai influenți, asociat cu Chermayeff & Geismar. Am redescoperit scaunele lui Tom Dixon, fonturile lui Matthew Carter și o grămadă de altele cu care n-are sens să vă plictisesc. Călătoria s-a sfârșit în Design Museum Shop, unde m-am simțit ca un copil în castelul cu bomboane și a trebuit să fac eforturi supraomenești să nu îmi cheltui toți banii de vacanță pe obiecte semnate Allesi, Philippe Stark sau pe jucării și cărți.

Am continuat plimbarea pe lângă Tower of London, spre Holborn, pe străduțe pline de magazine și nelipsitele pub-uri londoneze, pe lângă St. Paul’s Cathedral, unde o veveriță hămesită și curajoasă a încercat să-și bage botul în sacoșa cu bunătăți de la Design Museum și să ronțăie jucăriile.

Plimbarea a continuat fără Bogdana, care avea de susținut o prezentare. Am rătăcit încă patru ore pe lângă podurile Tamisei, fără să apuc să ajung prea aproape de imensul carusel de la London Eye, prin Picadilly Circus, pe Regent Street, strada shoppingholicilor paralelă cu la fel de animata Carnaby Street. Si pur și simplu m-am bucurat cât am putut de mult de atmosfera agitată, fără să mai pot face poze (pentru că uitasem să schimb bateriile la camera foto), încercând să păstrez în minte cât mai mult din Londra până la următoarea vizită.

Seara s-a încheiat cu o porție mare de sushi, primele patru episoade din foarte amuzantul serial „My Name is Earl”, o acțiune fulger de înghesuit bagajele într-un stil cât mai compact și reîntâlnirea cu confortabilul Adam, patul pliant.

Glumesc, bineînțeles. Si nu îmi pare atât rău după luxul hotelului, cu piscină și bucătăria ireproșabilă, cât după oamenii pe care i-am cunoscut și discuțiile pe care le-am purtat, și care ar mai fi putut dura cel puțin o săptămână.

Deși duminică și ultima zi de conferință, am muncit și azi. Am fost împărțiți în trei grupe, țări mari, mijlocii și mici. România a ajuns în grupa mică, iar, paradoxal, Lituania, Estonia și Latvia (a căror populație la un loc e 7 milioane), au făcut parte din grupa mijlocie. Nu e vina mea, dați un telefon la Cotroceni și întrebați de ce.

Am mai avut timp de bălăceală timp de o oră, după care mi-am luat rămas bun de la colegii de conferință și am urcat în taxi spre gara din Littlehampton. Am ajuns pe la 19.20, și am avut parte de două surprize. Prima a fost că trenul spre Londra pleca duminică abia la ora 20.14. A doua, că după zece minute de așteptare a venit un nene cu vestă portocalie reflectorizantă și a anunțat toată lumea (adică 5 pasageri) că în tren e un pachet suspect de a fi o bombă și că trebuie să evacuăm gara. Am așteptat afară mai bine de jumătate de oră, până când s-au dumirit că era vorba de o sacoșă cu gunoaie uitată de cineva pe o banchetă. Poliția a stins sirenele și a plecat dezamăgită, iar Habarnam al vostru a urcat în tren și a frecat menta până a ajuns în Londra (bineînțeles, aducând la zi jurnalul de față).

În Victoria Station mă aștepta foarte bucuroasă o bună prietenă, Bogdana, care deja mă amenințase cu un program turistic intensiv pentru a doua zi. Am subscris la idee și am petrecut restul serii la discuții și vin fiert cu colegii Bogdanei, de la care l-am împrumutat pe Adam, un pat pliant în compania căruia aveam să îmi petrec noaptea.

Tăt îi ghini la Bailiffscourt hotel, din nou conferință, papa, piscină, somn și de la capăt. Seara s-a încheiat cu o petrecere dansantă, cu o competiție de arm-wrestling la care am pierdut detașat și cu whiskey și vin. Care vin, cu toată lipsa mea de experiență la capitolul băuturi alcoolice, are un gust oribil. Faptul că provine din Chile nu e o scuză.

Cu riscul de a plictisi, pot să vă povestesc că vineri, 9 decembrie a fost o nouă zi de conferință, despre proprietate intelectuală, discuții înflăcărate cu Lawrence Lessig, promotorul unui concept numit Creative Commons, și cu Owen Dean, un avocat de la o firmă sud-aficană de avocatură, care reprezentau un compozitor local în procesul cu Disney pentru drepturile melodiei „The Lion Sleeps Tonight” de pe coloana sonoră a Lion King.

Seara s-a încheiat din nou, înghesuit în saună cu colegii din Argentina, Africa de Sud, Lituania, Estonia, Columbia, Kosovo, apoi iar în piscina rece, înapoi în saună, înapoi în piscină de vreo trei ori. După care am adormit buștean (în pat, nu în piscină).

Programul de conferință a continuat ca în celelalte zile, cu mici dejunuri englezești (adică la care poți să mănânci orice îți tună), cu discuții despre diversitate culturală cu Antonio Rudd din Bahamas și cu pauze de cafea și prăjituri. De terminat, s-a terminat mai repede și am plecat spre Brighton cu toată lumea, unde urma să vedem un concert de muzică simfonică.

Bineînțeles, am chiulit și am hoinărit timp de câteva ore prin oraș. E fascinant să vezi cum la 9 seara parcă toată lumea e ieșită în pub-uri, restaurante, cu trupe de jazz sau blues, deși e doar joi. În contrast, the Pavilion (un palat în stil Indian) în buricul târgului pare un Disneyland grotesc, iar în apropiere, Brighton Pier, un ponton și în același timp parc de distracții e pustiu și cu o atmosferă de Stephen King–te aștepți ca de după un colț să îți sară în față un clown malefic.

De vreme ce sunt tratat ca un lord englez, nu-mi permit să mă trezesc la ora 7, așa că am renunțat din nou la piscină, plimbări pe malul mării și alte chestii benefice pentru organism, și am lenevit până la micul dejun.

De la 9 la 6 seara, din nou, program de conferință. Discuții aprinse despre globalizare și proprietate intelectuală cu Gil Gilberto și Chris Yapp, de la Microsoft. Urmate de dezbateri în patru grupuri separate. Pentru că nu mi-am ținut gura și am pus întrebări incomode (despre ce a dat Microsoft la schimb pentru programatorii români, în afară de Windows, Office, XBox, tastaturi și mouse-uri), am fost pedepsit să fiu chairman la grupul meu de discuții. În pauza de prânz am tras o fugă pe malul mării, să nu zic că n-am văzut-o, apoi a urmat o nouă rundă de discuții, drept pentru care n-am simțit când a trecut ziua.

A urmat o binemeritată vizită la piscină, alternând ședințele de saună finlandeză cu ture în bazinul exterior cu apă rece, sub o ploaie tipică britanică. Mă mai invidiază cineva?

Programul s-a încheiat după cină cu o serie de conversații amuzante cu Chris Yapp despre Monty Python, operele lui Shakespeare scrise în klingoniană și despre cei câteva sute de cavaleri Jedi declarați la ultimul recensământ din Marea Britanie.

Mi-a fost lene să mă trezesc la 7 dimineața, cum îmi propusesem, pentru a vedea marea și a face vreo două ture de piscină. Am aterizat direct la micul dejun, pentru a degusta un mic dejun cu experimente gurmande de un rafinament extrem.

Toată atmosfera, de altfel, e unică. E exact confortul de care îți imaginezi că beneficiază lordul englez, începând cu fotolii de pe vremea străbunicii, paturi imense și adânci, camere mari cu tot ce ai nevoie, un restaurant cu un bucătar care le dă lecții francezilor, un centru cu fitness, spa, piscină și tot arsenalul, și bineînțeles o servire ireproșabilă. Singurul lucru care sucks-big-time este cafeaua–cel mai tare espresso pe care au reușit să-l facă era o apă de ploaie chioară cu aromă vagă de cafea.

La 9 a început conferința. Ca să nu vă imaginați că am plecat să mă distrez lenevind și îndopându-mă, vă pot spune că motivul prezenței mele la Bailiffscourt e conferința „Nurturing the creative economy”. E vorba despre rolul crecând al industriilor creative (arhitectură, design, teatru, muzică, mass-media, turism cultural și multe altele) în dezvoltarea economiilor în contextul globalizării, al brandingului de loc, proprietății intelectuale etc. etc. etc. (nu vă plictisesc cu mai multe detalii).

Prima zi a fost destul de plictisitoare, ascultând 20 de prezentări, printre care și a subsemnatului. Colegii de conferință sunt adunați de peste tot unde și-a înțărcat dracu’ copiii–începând cu România (de unde am apărut eu), Filipine, Bulgaria, Africa de Sud, Brazilia, Nigeria, Jamaica și încă o găleată de țări. Majoritatea oameni serioși, de prin ministere, ONGuri, tot felul de instituții. Notă discordantă facem eu (cu un tricou cu Southpark și o freză rebelă) și Muhamad, din Bosnia, care e îmbrăcat cu ce a găsit (pentru că i-au pierdut bagajul). Muhamad e consilier la primăria din Tuzla (al treilea oraș din Bosnia) și la doar 21 de ani vorbește 26 de limbi fluent (printre care și româna) și se descurcă bine în alte 6.

M-am trezit din somn la aplauzele de după ultima prezentare, la 17.30 și am tăiat-o spre piscina hotelului. M-am relaxat cu nesimțire într-un jacuzzi fierbinte sub cerul liber pe un frig cât de frig poate să fie în Anglia, am înotat în piscina acoperită și aproape am adormit în saună. Deja încep să sughit, nu mă mai invidiați!

După o cină copioasă și la fel de rafinată, am ascultat un nene care cânta telenovele la chitară–și pentru că am întrebat cu o privire inocentă cine e, am aflat că e Gil Gilberto, ministrul culturii din Brazilia. Supercool!

Treaba merge strună, teoretic. Practic, stau de 3 ore în aeroportul din Iași, așteptând să se ridice ceața. E ora 9 iar la 10 ar trebui să-și ia zborul cursa Otopeni-Heathrow (Londra). Așa cum v-am obișnuit, periplurile lui Habarnam al vostru (adică eu), servesc o doză de suspans–și pentru că am uitat să spun, plec în Marea Britanie pentru o săptămână la o conferință despre industriile creative, după care vacanțăăăăăă! în Maroc.

Dacă aș fi personaj de benzi desenate, în jurul meu ar pluti câteva mari semne de întrebare: prind avionul spre Londra? Dar trenul spre Brighton? Ce am uitat acasă (anul trecut, din fericire, singurul lucru a fost briceagul)? O să am și în continuare bafta să nu-mi rătăcească bagajul prin vreun aeroport? Și, din nou, când naiba pleacă odată avionul ăsta?

A plecat, în cele din urmă, la 9.45, cu 3 ore întârziere. Nu m-a consolat fantastic de tare că avionul era foarte curat, aproape ca o sală de operație, servirea excelentă și aterizarea de nota 10 în ropote de aplauze. Pierdusem zborul spre Londra și urma să plec la ora 1 prin Paris.

Pentru că am moțăit tot drumul, cred că aveam o figură tare dubioasă, altfel nu-mi explic cum de, în Paris, la îmbarcarea spre Londra, am fost pus să-mi scot nu numai cureaua, dar și pantofii, înainte de a trece prin detector. Oricum, dacă aveam o bombă în bagaj puteam să trec fantastic de ușor, pentru că francezii pălăvrăgeau între ei, fără ca oricare dintre ei să se sinchisească să arunce un ochi pe monitor.

Am coborât în Londra la 17.05 ora locală. Am urcat în Heathrow Express spre Paddington (o stație de metrou din Londra centrală) și m-am trezit aruncat în lumea Harry Potter. Începând cu controlorul de bilete din Heathrow Express, un negru înalt de doi metri și îmbrăcat într-o redingotă extrem de violetă, și continuând cu figurile spălăcite anglo-saxone, femeile urâte și arhitectura victoriană.

În Victoria Station, gara centrală londoneză, atmosfera harrypotteriană era atât de puternică (sau eu atât de obosit) încât nu m-ar fi mirat să văd un stol de vrăjitoare pe mături agitându-se pe deasupra trenurilor și călătorilor. Nu m-am mirat nici când în tren m-am trezit în fața unui tânăr care vorbea la telefon în italiană, a unui cuplu de unguri, un nene și o tanti cam în stare de ebrietate, și lângă doi negri care vorbeau o limbă africană (ceva de genul mgongo-bongo-makuka-ubungu). Dacă scoteam și eu un cuvințel în română, chiar că ar fi fost o atmosferă tare multiculturală în tren. Dar m-am abținut și am scos laptopul să scriu ultimele impresii de călătorie, în compania unei limonade cu gust oribil de sulf (care mi-a adus aminte de izvoarele de la Slănic Moldova).

În cele din urmă am coborât în gara din Arundel, sperând că am ajuns unde trebuia. Un taxi cu un șofer amabil și logoreic m-a depus în fața hotelului după încă zece minute și zece lire sterline. E impropriu să spun hotel și la fel de insuficient. Bailiffscourt Hotel e mai degrabă un conac în stil medieval, format din câteva clădiri din piatră în stil gotic, pe malul mării în West Sussex. Surprinzător, deși totul e antic, hotelul a fost construit în 1923 de Sir Walter Guiness, un lord din familia care ne-a dat celebra bere. Lordul s-a trezit că vrea un conac retro, așa că s-a apucat să strângă pietre vechi, scaune roase de carii, uși de biserică, tapiserii și gravuri și așa a apărut Bailiffscourt, unde până și ecranul TFT de la calculatorul recepției e îmbrăcat într-o ramă din lemn învechit.