Herborista. Curandero. Shaman. Brujo. Toate denumirile sunt folosite, de fapt, pentru o singura profesie—cea de vraci. Interactionasem cu unul dintre ei acum trei ani, in imprejurari nu foarte fericite, in urma unui accident de motocicleta in Anzi. Rezultatul fusese o vindecare miraculoasa aproape a piciorului lovit.
In nord, zona cu cea mai mare densitate de curanderos e in munti, langa o laguna cu proprietati magice aproape de satul Huancabamba. Asta ar insemna opt ore cu autobuzul de la Trujillo la Piura, inca opt de la Piura la Huancabamba (in cel mai bun caz, pentru ca in munti ploua iar drumurile nu sunt asfaltate), inca doua cu o camioneta de la Huancabamba la Salinas, dupa care doua ore pe cal pana la laguna. Am renuntat cu parere de rau la traseul asta, pentru ca n-am mai ajunge la timp inapoi in Lima pentru a prinde avionul spre Iquitos.
Chino Tuno
Cu toate astea, n-am ramas chiar cu buzele umflate. Aflasem ca in zona e unul din cei mai renumiti curanderos, Eduardo Calderon, cunoscut ca ‘El Tuno’. Taximetristul care ne-a ajutat sa-l cautam ne-a spus ca El Tuno a murit de ceva timp, insa ca fiul sau, zis Chino, traieste in Las Delicias la zece kilometri la sud de Trujillo.
Chino Tuno, fiul faimosului curandero Eduardo ‘El Tuno’ Calderon
Chino ne-a primit foarte entuziast cand a auzit ca suntem interesati de traditiile locale de curanderismo. E singurul dintre cei 14 copii ai lui Eduardo care a continuat meseria tatalui sau, si e Maestro Curandero cautat de toti din regiune. De fapt, inaintea noastra, cat am asteptat, intrasera doua tinere (dintre care una cu probleme in dragoste, ne-a zis mai apoi Chino) si un avocat din Trujillo.
Am stat la taclale cu vorbaretul vraci timp de mai bine de trei ore. Ne-a povestit despre viata tatalui sau, despre cat de multi sarlatani practica curanderismo doar pentru a satisface curiozitatea pentru droguri a turistilor, in conditiile in care meseria e de fapt legata de cunoasterea plantelor si a remediilor. Asa am aflat o gramada de lucruri interesante despre traditiile locale si modul in care se vindeca sau sunt diagnosticate tot felul de boli.
De exemplu, in zona se gaseste o rasa aparte de caini, Viringo sau perro calato—caini fara par. Si, pentru ca temperatura corpului lor e foarte ridicata (peste 40 de grade Celsius), sunt folositi la tratarea racelilor, pneumoniilor si a altor boli. Cum? Simplu, se ia cainele, se pune pe zona din corp afectata (sa spunem piept) si se incearca mentinerea lui acolo cat mai mult timp (cu sau fara biscuiti).
Perro calato, cainele fara par
Insa cea mai ciudata practica e limpia con cuy, prin care un porcusor de Guinea e folosit pe post de tomograf, pentru a diagnostica afectiunile pacientului. Din nefericire, diagnosticarea presupune sacrificarea animalului la finalul ritualului.
Cat timp Chino ne-a povestit despre diagnosticul cu cuy, sotia lui a tras o fuga pana in vecini de unde a cumparat doi—un mascul si o femela. Am mers cu totii in „cabinetul” vraciului, practic o camaruta din spatele casei, unde Chino a inceput diagnosticarea.
Pentru inceput, Chino mi-a pus porcusorul pe cap, pulverizand din gura (practic scuipandu-ma) un lichid galben dintr-o sticla murdara. Apoi a inceput sa frece animalul de tot corpul meu, din cap pana in picioare, insistand pe anumite zone energetice. In tot acest timp, a reluat explicatiile pe care ni le daduse inainte. Computer tomografie exista doar in Lima, si e scump. Majoritatea peruanilor nu si-ar permite, asa ca apeleaza la un curandero si la metoda cu porcusorul—prin frecarea lui de tot corpul uman, se transfera energiile negative de la om la animal. Porcusorul e considerat un fel de receptor, extrem de sensibil, si toate afectiunile pacientului au impact imediat asupra organelor animalului.
Limpia con cuy
Dupa mai bine de cinci minute in care porcusorul a fost frecat de toate partile corpului (cu doar mici exceptii intime) a urmat partea sangeroasa a diagnosticului—Chino a despicat dintr-o miscare porcusorul, expunand pe rand organele interne. „El corazón está bien”, mi-a zis, aratandu-mi inima cat unghia degetului mic, pulsand in palma. Probabil ca doar curiozitatea fata de traditie (si experientele din facultatea de medicina) mi-au invins o repulsie care ar fi fost normala pentru un ritual atat de sangeros.
Chino a continuat cu expunerea pe rand a organelor porcusorului, explicandu-mi ca am ceva probleme la stomac si ficat, si ca ar fi bine sa beau mai multa apa la cum arata rinichii mei (in fine, ai porcusorului). Apoi, Adriana a trecut prin acelasi ritual, de la cap la coada.
Am mai stat inca vreo ora de vorba, pana cand ne-am trezit ca deja petrecusem cam jumatate de zi cu Chino, si poate omul are treaba, insa nici vorba—omul era foarte incantat sa povesteasca despre traditiile meseriei. Ne-a cerut pana si adresa, sa ne trimita o carte postala, iar in cele din urma ne-a condus pana la strada principala, pe motiv ca zona in care locuia era destul de periculoasa.
Tot drumul inapoi spre Huanchaco si tot restul serii ne-am intrebat daca faptul ca ritualul nu ne-a ingrozit prin cruzimea lui e pentru ca suntem excentrici sau pentru ca incercam sa respectam si sa intelegem o traditie locala, veche de mii de ani. N-am gasit un raspuns, insa mi-am adus aminte ca si in laboratoarele din lumea civilizata, porcusorii de Guinea au aceeasi soarta, diferenta fiind doar niste eprubete sau halate albe.
