Joaca cu focul

Tri haos e unul dintre cele mai frumoase locuri în care am stat vreodată în călătoriile noastre, la peste zece metri înălțime, bine legată de crengile unui banyan (cel mai mare copac din lume, care crește deseori cu o coroană mare cât un teren de fotbal).

Habarnam și Prichinduța pe scările din trihaos, casa din copac.
Treehouse 1

În copac

Vedere cu vulcanul Yassur de la balconul casei din copac

Pe lângă urcatul în casă, mai e și priveliște care îți ia respirația. Junglă verde cât vezi cu ochii, iar deasupra junglei Yasur, vulcanul magic al insulei, care pufăie și explodează zi și noapte. E fascinant de-ți vine să stai toată ziua și toată noaptea să admiri împrejurimile de aici de sus. Doar așa vom putea lua, poate, o bucățică din priveliște, pe care să o putem revedea în viitor, când reușim să luăm o pauză din fața monitorului de la computer și să închidem ochii.

View

N-am rezistat să nu vrem să mergem cât mai aproape. Ne-am luat și un ghid local, Dominique, un tannez vesel care vorbea franceza, și am pornit la drum încântați și nerăbdători.

Încântarea a trecut prima, având în vedere că statul în scaun la birou și chiulitul de la fitness și-au spus cuvântul după ce am luat panta în piept. Am rezistat, gâfâind și uzi leoarcă (50% de la ploaie, 50% de la transpirație) timp de mai bine de o oră în care am urcat prin junglă pe poteci alunecate, cu bocancii afundându-se în cenușa neagră, bâzâiți de muște dar cu nerăbdarea intactă.

Climbing yasur

Spre vârful lui Yasur

Când deja nu mai credeam că supliciul are sfârșit, am ieșit din junglă la poalele lui Yasur. Priveliștea e fascinantă, iar primul lucru care mi-a venit în minte a fost scena din Lord of the Rings cu ascensiunea hobbiților spre Mordor. Nu m-ar fi mirat să aflu că acea scenă a fost filmată aici. Totul era negru, ca o dună de cenușă împânzită cu bolovani aruncați cândva alandala de explozii.

Yasur 1

Mordor (sau un frate de-al lui)

Eram norocoși, pentru că nivelul de activitate era 2 (unde 0 înseamnă lipsă activitate iar 5 e deja pregătirea de evacuare)—numai bun de băgat nasul în crater. Am mai urcat ceva și ne-am trezit pe buza craterului, îngustă de doar un metru. Am înaintat cu grijă, un pas în dreapta ne-ar fi dus direct în găleata bolborosind de lavă, un alt pas, în stânga, ne-ar fi asigurat de o rostogolire serioasă pe o pantă de câteva sute de metri… niciuna dintre ele o opțiune atrăgătoare.

Climbing yasur 2

Yasur 2

Cu siguranță, așa ceva n-ar fi posibil într-o țară  civilizată, în care ar exista cu siguranță o platformă metalică, gratii, paznici și amenzi serioase. Din fericire (speram), aici nu exista așa ceva—aveam aventura și vulcanul doar pentru noi.

Yasur 3

Ne-am oprit pe un vârf dincolo de care nu puteam trece și a trebuit să ne așezăm pentru siguranță. Spectacolul, incredibil, a depășit orice limite după ce s-a lăsat întunericul. Orice explozie arunca în aer lavă și bombe care aterizau doar la o sută de metri în fața noastră, iar suflul exploziei se făcea simțit până sus pe marginea craterului. Vulcanii pe care îi mai văzusem, Gunung Papandayan și Gunung Bromo din Java, Indonezia, erau o joacă de copii pe lângă Yasur.

Am stat parcă în neștire, martori la cel mai terifiant dar și incredibil spectacol pe care îl poate da mama natură. „Hai să mai stăm o explozie!”. „Încă una!”. „Și următoarea!”. „Ultima!”.

Eruption 1

Eruption 2

Nu, nu sunt poze furate de pe National Geographic…

Ne-a alungat de pe marginea craterului doar noaptea neagră care ne aștepta și vântul care începuse să bată din ce în ce mai tare, amenințându-ne fie cu aruncarea în crater, fie cu sufocarea printr-o reacție chimică și formarea de acid sulfuric direct în plămânii noștri. Drumul înapoi spre tri haos a trecut pe nesimțite, a trecut și cina. Abia când am adormit am mai scăpat din vraja maleficului Yasur, cu siguranță frate geamăn cu Mordor (sau măcar văr de gradul I).

Fugăriți din Port Vila

Una dintre cele mai mari greșeli pe care le-am făcut venind în Vanuatu a fost să subestimăm cât de scump e să călătorești aici. Plecând de la ecuația simplă: țară de care n-a auzit mai nimeni + triburi + junglă = aventuri accesibile, am fost neplăcut surprinși de prețurile pe care le-am găsit.

Moneda națională e vatu (VUV) iar paritatea e aproximativ 1 EUR la 120 de Vatu. Și, cu toate că bancnotele au pe față un șef de trib dezbrăcat, aproape totul în Vanuatu e mai scump decât în Australia, Noua Zeelandă și, implicit, decât acasă.

Banii din Vanuatu

Bancnote de vatu, pe care sub un nene șef de trib scrie
„For God you and me stand up” în Bislama

O călătorie cu autobuzul e 150 vatu. Un suc de fructe e 750 vatu. Cea mai ieftină cameră de hotel de o stea e 5,000 vatu (două persoane). Iar un prânz nu scade sub 2,000 vatu de persoană (noroc că am găsit autoservirea de la un hypermarket unde poți mânca decent cu doar 1,000 de vatu).

Era momentul să fugim repede din Port Vila de prețurile mari, în speranța că în junglă va fi măcar puțin mai ieftin. Așa că la prânz eram deja cu bagajele la check-in pe aeroportul Bauerfield, fericiții posesori ai unor bilete pentru Tanna, o altă insulă din cele 82 pe care locuiesc fericiții ni-Vanuatu.

Spre Tanna
Spre Tanna

În copac

Sar peste detaliile legate de zbor și țopăiala fericită pe bancheta din spate a unui 4×4 pe o ploaie torențială pe singurul drum care traversa insula (zic „drum” sub formă de compliment pentru o porțiune lată de doi metri și lungă de 41 km a cărei singur merit e că nu crește junglă pe ea). Oricum, eram încântați că am scăpat de orașul presupus a fi perla Pacificului de Sud și că eram în mijlocul junglei.

Ca și cum asta n-ar fi fost suficient, am ajuns să dormim într-un tri haos (treehouse), un bungalow cocoțat într-un copac (la propriu, un banyan mai mic) la zece metri deasupra pământului, cu o vedere superbă spre Yasur, vulcanul din insulă.

Tree house

Dormim în copac!

Am adormit duși, legănați de vânt și deloc deranjați de bubuiturile emise de exploziile de pe Yasur.

De la lap-lap la kava (din fericire, nu și înapoi)

La piață

E unul dintre cele mai bune moduri de a vedea dincolo de fața turistică a locului. Las deoparte bunătățile pe care le poți descoperi bântuind printre tarabe!

Ne trezisem oricum dimineață la 6:30 (probabil efectul benefic al diferenței de fus orar de 9 ore în plus față de România), așa că am fost matinali și am dat peste o piață plină în Nambawan. Fructe de toate soiurile (din care doar jumătate cât de cât familiare), crabi și tot felul de alte bunătăți îngreunau tarabele, lângă care tanti ni-Vanuatu afuriseau muștele cu mănunchiuri de frunze.

Tarabe în piața din Port Vila

La piață

Ne-am cumpărat un ananas, niște banane dolofane și un mănunchi de fructele pasiunii, dar atracția a fost lap-lap, mâncarea tradițională a ni-Vanuatu. Lap-lap se pregătește din banane, manioc, kasava (cartofi dulci), lapte de cocos și, eventual, ceva proteine (pește sau pui). Totul se împachetează într-o frunză mare de palmier, apoi se pune timp de multe ore într-o groapă peste care se pun pietre încinse. Tot conținutul se topește și devine o masă omogenă, presupus extrem de delicioasă.

Lap-lap

Lap-lap, mâncarea tradițională a ni-Vanuatu
Lap-lap
Lap-lap, de aproape

Presupus, bine zis. Trebuie să-ți fie foame serios să-ți placă lap-lap, mai ales când vorbim de niște gurmanzi simandicoși cum suntem noi. Adriana a reușit cu stoicism să-și termine porția, însă a mea a luat calea tomberonului, după ce m-am uitat înainte să nu mă vadă nimeni!

Am spălat gustul cu un mic dejun mai ortodox la Nambawan Café—două pahare gigantice cu suc proaspăt de fructe, quiche după rețetă franțuzească (un alt beneficiu al ocupației franceze), espresso și o nucă de cocos.

Mic dejun în Nambawan
Coconut

N-am avut același noroc însă cu nuca de cocos. E mai fadă cu siguranță decât surioara ei din Thailanda, lăsând deoparte periculozitatea crescută—semne de genul celui de mai jos abundă prin grădinile și parcurile din Vanuatu.

Coconuts falling

Imersiune culturală

Am uitat să menționez, probabil, că în Vanuatu plouă. E normal, e sezon ploios, însă nu mă așteptam ca singurul cer senin să-l vedem doar din avion, mult deasupra norilor. Sub nori plouă mocnit, nu chiar toată ziua dar cu siguranță de fiecare dată când vrem să facem ceva interesant.

Plouă în Port Vila
Plouă…

Murați de ploaia tropicală, ne-am adăpostit la National Museum of Culture, presupus a fi cel mai frumos muzeu din Pacificul de Sud și obligatoriu de bifat pentru orice călător.

Adriana la muzeu
Muzeul național de cultură
Muzeul național de cultură

La muzeu
Sand drawing

Demonstrație de „sandroing”—desene pe nisip

Ne-am petrecut o oră printre exponate doar pentru că ploua. Încep să cred din ce în ce mai mult că suntem niște călători prețioși pentru că n-am găsit nimic extraordinar în muzeu (în afară de câteva statuete și măști exotice), așa cum n-am găsit nimic extraordinar nici în Port Vila. Mai există și posibilitatea ca Lonely Planet să fi exagerat.

Kava

Pe lista de lucruri de încercat musai era și kava, băutura tradițională din Vanuatu. Extrasă din rădăcina unei plante asemănătoare piperului, modern prin procedee mecanice, tradițional prin mestecarea rădăcinii și apoi scuiparea în recipientul final, kava are un presupus efect sedativ și puțin halucinogen, parțial asemănător alcoolului, minus mahmureala de a doua zi. E o băutură rezervată doar bărbaților, însă în Port Vila nici femeile nu se dau în lături de la a bea.

La recomandarea unui șofer de microbuz, am ajuns seara pe întuneric la un nakamal tradițional—„barul” în care se bea kava. Ne-am trezit într-o beznă aproape totală (băutorii de kava nu suportă lumina), înconjurați de localnici beți care horcăiau și scuipau în toate direcțiile. Cu siguranță nu locul în care ne-am fi dorit să experimentăm ceva nou, mai ales din zona etnobotanică tradițională.

Ne-am luat tălpășița spre un alt nakamal, presupus frecventat de turiști. După ce am rătăcit jumătate de oră pe străduțele aproape pustii (noroc că Port Vila e un loc în care poți rătăci noaptea în siguranță), am dat peste Ronnie’s Nakamal. Foarte similar cu cel dinainte, diferența făcând-o puțin mai multă lumină, care ne-a ajutat să nu ne împiedicăm. În rest, horcăieli și scuipat similar.

Ronnie's nakamal
Ronnie’s nakamal

Am cumpărat două boluri cu kava. Băutura arată ciudat, cam cum ar fi apa în care îți speli șosetele după ce ai călătorit o săptămână pe munte, prin ploaie și noroi. Din fericire, gustul a fost mai puțin respingător decât aspectul și am avut inspirația să ascultăm un localnic, care ne-a recomandat să dăm bolul peste cap dintr-o înghițitură, dacă nu vrem să ne răzgândim dacă simțim gustul.

Kava

Kava

Am înghițit, am scuipat tradițional, după care am așteptat, curioși. După un minut, ne-au amorțit buzele și limba, cam cum se întâmplă la dentist. După încă cinci, am început să ne simțim mai relaxați. După încă cinci, eram stoned (n-am găsit un termen mai bun pentru a descrie senzația). Starea n-a ținut mai mult de un minut, din păcate, mai ales că extrema curiozitate pe care o aveam legată de experiență ne-a făcut să fim analitici și să încercăm să o explicăm, în loc să ne bucurăm de ea.

Urma, probabil, să avem și alte ocazii să o încercăm, așa că am evitat să devenit totat stupefiați de un al doilea bol de kava, și ne-am întors cuminți la hotel.

Prima zi în paradis

De ce Vanuatu?

În cartea „Habarnam în Țara Soarelui” erau două personaje hazlii, ce purtau numele Probabil, respectiv Posibil—doi prichindei care generau tot felul de încurcături în momentul în care se băgau în vorbă. Așa că hai să-i întrebăm pe ei: De ce Vanuatu?

  • Posibil: Pentru că sunt plaje frumoase și poți să stai cu burta la soare și să te bălăcești toată ziua.
  • Probabil: Pentru că pe multe din plajele astea sunt rechini care papă prichindei și alte vietăți.
  • Posibil: Pentru că ni-Vanuatu (așa îi cheamă pe locuitorii din Vanuatu, în loc să li se zică vanuatulezi) sunt printre cei mai fericiți oameni din lume, conform unor sondaje oficiale și serioase.
  • Probabil: Pentru că prin insulele astea există tot felul de triburi de foști canibali, care mai păstrează din vechile ritualuri (culturale, nu gastronomice).
  • Posibil: Pentru că e cald și soare.
  • Probabil: Pentru că deși e cald, e sezon ploios, așa că soare și bronzat mai puțin. Însă avem vulcani activi din belșug și jungle sufocant de umede.

Dialogul ar putea continua la nesfârșit, însă ce sens ar mai avea poveștile ce urmează? Ia-ți o cană cu ceai cald (dacă e iarnă) sau un suc proaspăt de fructe exotice (dacă e vară cumva) și află de unul singur ce au căutat Habarnam și Prichinduța la capătul pământului.

Port Vila

Capitala Vanuatu e descrisă ca fiind cel mai frumos oraș din tot Pacificul de Sud. Probabil că cel care a scris asta în Lonely Planet a făcut-o de pe o terasă cu privire la ocean, mai precis spre insula Iririki—mică, cochetă și al naibii de scumpă, rezervată celor care și-au dorit o viață întreagă să stea cu burta la soare și un negru să le facă vânt cu o mare frunză de palmier.

Insula Iririki

Insula Iririki, partea romantică a portului Vila

Din păcate, centrul orașului (Nambawan, care vine de la Number One) e destul de prăfuit și plictisitor, doldora de duty-free cot la cot cu magazine chinezești și depozite en-gros. Nu cea mai plăcută priveliște, mai ales după ce salivezi cu gândul la o pensie petrecută pe Iririki

Port Vila

Partea prăfuită și plictisită a capitalei

Restul cartierelor (ați ghicit, Nambatu și Nambatri) sunt predominant rezidențiale, așa că n-avem ce căuta acolo. Mai rămâneau resorturile unde cred că plictiseala (și gaura din portofel) ne-ar omorî mai repede decât rechinii, așa că n-am avut de ales decât să ne hotărâm încotro ne îndreptăm după Port Vila.

Ni-Vanuatu

Încă n-am reușit să ne dăm seama dacă Ni-Vanuatu sunt cei mai fericiți oameni de pe planetă, însă cu siguranță sunt veseli, relaxați (e cam greu să fii agitat pe căldura asta…) și foarte politicoși.

E ciudat dar frumos să mergi pe stradă și să te trezești că te salută lumea—parcă e la noi, la țară, doar că aici îți trântesc și un zâmbet larg și cald, care te topește chiar dacă e emis de un nene fioros și dublu cât noi.

Ni-Vanuatu zâmbind larg

Un zâmbet larg și cald, de minim 150 kg.

E o plăcere să stai la povești cu vânzătorii din magazine sau cu șoferii de microbuz, când în engleză, când în franceză (Bislama, limba oficială de aici, n-am prins-o încă, însă avem timp în următoarele cinci săptămâni).

Șofer de microbuz
La volan

Cam pe oriunde ai merge în Port Vila, relaxarea și bonomia localnicilor compensează din plin monotonia locului, de-ți vine să lași toate planurile sau grijile deoparte și să te bagi la un joc de petanque sau să te întinzi pur și simplu pe o bancă, să mai treacă oleacă de timp.

Petanque
Petanque, un joc rămas de la colonialiștii francezi
Femeie Ni-Vanuatu lenevind pe bancă
Așteptându-l pe Godot, parcă

Și gata prima zi

Așa, leneș, a trecut prima jumătate a zilei, cu o cafea la fel de moale (cred că și cofeina e mai relaxată și fără de griji prin părțile astea).

Cafea la Nambawan
Cafea la Nambawan

Iar cealaltă jumătate de zi a trecut plouând, semn că probabil e rândul nostru să ne adaptăm la ritmul locului!

Călători încăpățânați

Mda, noi suntem ăia. Dacă nu ne-a ieșit anul trecut să ajungem în Vanuatu, de ce am fi renunțat?

Ne-am înarmat cu foarte mult entuziasm pentru a rezista celor peste 28 de ore de zbor pe parcursul a trei zile. Atât de mult, încât n-am fost impresionați nici de faptul că Kevin Costner zbura cu același avion cu care zburam și noi. Oricum, nici el n-a fost impresionat de prezența noastră, așa că să zicem că suntem chit.

Totul a decurs lin, cât de lin poate să decurgă trei zile prin aeroporturi pe ruta București–Frankfurt–Tokyo–Auckland–Port Vila. Să le dea Dumnezeu sănătate japonezilor care au venit cu ideea să închirieze camere și dușuri cu ora în aeroport.

Bauerfield airport
Welcome to Vanuatu! (nu sunt eu nenea cu sacoșe din prim plan).

Plecasem din București joi dis-de-dimineață. Sâmbătă după-amiază la 16:30 am coborât din avion la 32 °C și 85% umiditate, pe fostul aeroport militar Bauerfield din Port Vila, în Vanuatu. Aici urmează să se toarne noile aventuri ale lui Habarnam și ale Prichinduței.

Regatul tigrilor

Faceți cunoștință cu Jeannie, o tigruță de trei luni somnoroasă și foarte mâncăcioasă.

baby-tiger3.jpg

Jeannie

O descoperisem pe Jeannie la Tiger Kingdom, la 20 km nord de Chiang Mai, după o călătorie aventuroasă pe scuter. Tiger Kingdom e un adăpost pentru tigri, în care poți interacționa limitat cu ei—o inițiativă controversată. Mulți zic că tigrii sunt drogați pentru a nu fi agresivi, că sunt mult prea expuși la atenția turiștilor sau că sunt maltratați. Și, bineînțeles, suficiente articole despre turiști mușcați de tigri la Tiger Kingdom. Sincer, din tot ce am văzut aici, multe dintre zvonuri sunt distorsionate sau neadevărate, iar senzația de a ține un tigru în brațe bate orice experiență!

Revenind la Jeannie, ne-am bucurat de ea timp de aproape 20 de minute, cât a durat să sugă tot laptele din sticlă, mormăind fericită în brațele noastre cu burtica bombată și tigrată pufos.

baby-tiger1.jpg baby-tiger2.jpg

Capitolul alăptare

Ne-am trezit la un moment dat spionați de doi ochi verzi și foarte curioși. Tiptil, tiptil, de noi s-a apropiat un frățior al lui Jeannie, curios și cu chef de joacă (sau poate doar gelos pe surioara lui care beneficia de biberonul cu lapte). A dat cu lăbuța de câteva ori, cerșind afecțiune și lăptic, însă n-a avut mult noroc—un îngrijitor a apărut și l-a separat, pentru a nu-i fura biberonul lui Jeannie.

young-tiger.jpg young-tiger2.jpg

Un tigruț jucăuș

The big guys

După ce Jeannie s-a săturat, am trecut în cușca cu tigrii mari. Îți trebuie ceva curaj, după ce citești cum o neozeelandeză s-a ales cu treizeci-și-ceva de copci după ce a fost mușcată de unul dintre tigrii mari de la Tiger Kingdom.

tiger-face.jpg

Leonardo, un „tigruț’ de doi ani și 175 de kilograme

me-and-my-tiger.jpg

Și colegul lui, Oliver

Ne-am trezit în compania a doi tigri tineri, de doi ani—Leonardo și Oliver. Leonardo ne-a lăsat să-l mângăiem, destul de nepăsător, ca un motan plictisit (ok, un motan mai mare). A reacționat însă incredibil când Adriana a început să îl scarpine pe burtă, și a început să se rostogolească ca un cățel alintat pe o parte și alta. Nu ne venea să credem că e vorba de tigri, acei ucigași feroce ai junglei!

tiger-tummy.jpg leonardo-the-tiger.jpg

N-a durat mult, însă, și am avut parte de o demonstrație care ne-a urcat adrenalina în tavan—probabil gâdilat („scărpinatul” presupune forță suficientă), Leonardo a devenit brusc deranjat și s-a întors mârâind spre noi. Am simțit cum ni se ridică părul pe spate și ne-am dat un pas în spate… nu ne doream să devenim subiectul unui nou articol despre turiști atacați de tigri.

angry-tiger.jpg

Zâmbind forțat la mârâitul lui Leonardo

Am trecut la Oliver, fratele mai pașnic al lui Leonardo, care dormea plictisit. Ne-am întins și noi lângă el, pentru siestă, punând capul pe spatele lui, ca și cum ar fi fost un animal de catifea.

sleeping-tiger.jpgsleeping.jpg

Din păcate n-am avut un somn liniștit (nici dacă am fi avut mai mult timp nu cred că ne-am fi încumetat să închidem vreun ochi). După douăzeci de minute, timpul nostru cu tigrii a expirat, am urcat în șea (la scuter) și gata e povestea! Aveam să păstrăm până seara târziu mirosul de tigri și părul lor pe haine, gura ușor uscată și bucuria unei experiențe unice…

Totul din nucă de cocos

Obsesia noastră pentru nucile de cocos ne-a dus invariabil la o școală de gătit, a unui chef local faimos (inclusiv vedetă TV)—Chiang Mai Thai Cookery School.

Lecția de gătit (o zi întreagă), a început în piață, printre miresme de pește proaspăt, legume și fructe. Am cumpărat cu mâna noastră ingredientele—tăiței proaspeți, frunze de kaffir lime, coriandru și creveți (cei din urmă încă mișcau când Adriana i-a transportat de pe tarabă în sacoșă…).

market1.jpgbuying-shrimp.jpg

În piață la cumpărături

Au urmat câteva ore de teorie îmbinată cu practică, în care am învățat cum combinăm legumele cu sos de pește fermentat, ardei iuți, sos de soia, frunze de kaffir lime și de lemongrass pentru a scoate adevărate bucate delicioase.

adriana.jpgmarius.jpg

Prichinduța și Habarnam „la butoane”

noodles.jpg

Tăiței cu carne de pui și sos dulce de soia

curry.jpg

În ordine—pui cu caju, respectiv curry galben (și roșu) de pui

shrimps.jpg

Salată de creveți fierți în lapte de cocos

bananas.jpg

Banane fierte în lapte de cocos cu aromă de pandanus

Bineînțeles, majoritatea felurilor pregătite au pe undeva prin ele nucă de cocos (sub formă de lapte sau cremă) și sunt iuți de îți ies pe nas (chiar și pentru noi)—mai ales că mâncărurile nu sunt foarte grase pentru a mai dilua iuțeala (cum e cu bucătăria indiană). Însă cu mult orez și răbdare, reușești să le stingi.

Am găsit până și o sursă mai apropiată pentru ingrediente (bineînțeles, de pe Internet) când vom ajunge în România și nu vom găsi în grădina bunicilor lemongrass, galangal și kaffir limes.

Chiang Mai

Ne-am trezit, cum era și normal, la o nucă de cocos, din prima zi a anului. Chiang Mai era încă somnoros după petrecerea din ultima zi a anului deja trecut, așa că ne-am integrat în atmosferă și am umblat toată ziua hai-hui prin oraș.

chiang-mai.jpg

Chiang Mai e capitala fostului regat Lanna, în nordul Thailandei, la granița cu Myanmar—un oraș mare dar liniștit, cu un aer calm și prietenos. Plin de temple (wat-uri), Chiang Mai are un je-ne-sais-quoi care te face să te pierzi aici zile întregi și apoi să te întrebi ce ai făcut. Răspunsul corect ar fi „Nimic, chiar nimic. Am hoinărit printre temple, am băut cafea și ceai în cafenele moderne sau coloniale; am citit cărți în liniște; am căscat gura la trecători; m-am rătăcit prin night market, amestecând mirosuri de frigărui satay și frunze de lemongrass cu cel de bețișoare parfumate; am încercat toate bunătățile și ciudățeniile care îți lasă gura apă sau ți-o fac pungă. N-am făcut nimic.”

skewers.jpg

night-market.jpg

blackjelly.jpg

Însă e cel mai plăcut mod de a nu face nimic…

În țara nucilor de cocos

Am aterizat în Chiang Mai, în nordul țării nucilor de cocos (OK, o să-i zicem Thailanda, pentru a evita inconsecvențele) după un zbor de două ore, direct din Kuala Lumpur. Iar din aeroport am aterizat, bineînțeles, în fața unei nuci de cocos. Ok, ca sa nu fiu înțeles greșit: nuca de cocos din Thailanda nu are nimic de a face cu nuca de cocos pe care o găsești în Carrefour sau Kaufland, nu are nimic de a face cu nucile de cocos care îți sunt servite pe stradă în Malaezia sau India, așa cum roșiile nu au de a face nimic cu căpșunile! Nuca de cocos din Thailanda are în ea un suc limpede, ușor dulce, cu aromă de alune, iar pulpa albă din interior (pe care o scobești cu o lingură în mod ideal) e delicioasă. Bineînțeles, totul e mult mai bun dacă nuca e rece, de la frigider.

Ok, acum că v-am înnebunit cu nucile de cocos (și sper că v-am oferit un motiv în plus să vizitați Thailanda), pot să trec mai ușor peste detaliile plicticoase cu găsit hotel sau gazdă (incredibil de greu dacă aterizezi aici în ultima zi a anului) sau cu prânz și cină (inutil de descris și invariabil mai bun decât tot ce am mâncat în Malaezia).

Ne-am trezit din agitație abia spre seară, când lumea era deja adunată în jurul pieței centrale Tha Pae Gate, în așteptarea noului an.

new-year.jpg

Aglomerație mare în față la Tha Pae Gate în Chiang Mai

Cerul era plin de lampioane luate de vânt… așa că am lansat și noi câteva, cum cere tradiția. Făcute dintr-o hârtie foarte subțire și având peste un metru înălțime, lampioanele (kom loi) sunt lansate aprinzând un rotocol de hârtie ceruită la bază (e incredibil cum nu ia totul foc), care încălzește aerul din lampion și în mai puțin de un minut îl ridică spre cer. Lampioanele plutesc ore întregi, purtate de curenții de aer, la înălțimi de sute de metri, uneori dincolo de unde pot fi văzute cu ochiul liber.

Am lansat și noi câteva, bucuroși ca niște copii care descoperă noi jucării. E într-adevăr fascinant să vezi cum lampioanele aprinse de tine se alătură celor câteva sute sau mii care plutesc deasupra orașului, creând o atmosferă magică de sărbătoare.

launching-lanterns.jpglatern.jpg

Lansăm lampioane cu ocazia finalului de an

A urmat ora 00:00, s-a schimbat și anul, au bubuit artificii și concerte cu staruri locale, însă nimic nu a reușit să facă seara atât de magică cum au făcut-o lampioanele, care au plutit pe cerul Chiang Mai-ului până spre dimineață.

fireworks.jpg

La Mulți Ani 2011!

Ieșenii din Kuala Lumpur

Am părăsit sultanatul din Brunei, având o destinație clară: țara nucilor de cocos delicioase (cunoscută în atlasele de geografie drept Thailanda). Pentru asta trebuia însă să revenim în Kuala Lumpur, de unde aveam ziua următoare zborul spre Chiang Mai, în nordul țării nucilor de cocos.

N-a fost inutil zborul până în Kuala Lumpur, mai ales că am reușit să discutăm la Air Asia și să obținem scuzele de rigoare și promisiunea rambursării biletului cumpărat forțat. Aviz amatorilor de AirAsia—biletele foarte ieftine (cum ar fi 100 EUR pentru Bandar Seri Bagawan–Kuala Lumpur–Chiang Mai) vin cu prețul unui customer service execrabil, cu mailuri la care primești răspuns după trei săptămâni, o linie telefonică de suport în care asculți reclame jumătate de oră și apoi ți se închide în nas… etc. Însă gata cu văicăritul.

kuala-lumpur.jpg

Înapoi în Kuala Lumpur

Întoarcerea noastră în capitala malaeziană avea să fie însă mai mult decât un stop-over. Spre seară ne-am dat întâlnire cu Otilia, o prietenă stabilită în Kuala Lumpur, însă ne-am trezit la un restaurant thailandez, în compania a încă șase români—toți ieșeni. Și pentru ca atmosfera să fie ca acasă, în jurul nostru au apărut tot felul de vânzători de DVD-uri piratate—printre care inclusiv „Garcea și oltenii” cu subtitrare in thailandeza!

Și uite-așa a luat naștere o comunitate temporară a ieșenilor din Kuala Lumpur (în total opt, cu noi), la o nucă de cocos (cum altfel) pe o terasă thailandeză în Bukit Bintang, sărbătorind finalul de an 2010.