Coca si zambete
Incepusem deja sa ne obisnuim cu dormitul in hamac. Nu de alta, insa n-aveam de ales, cel putin pentru urmatoarele doua saptamani. La fel, ne-am obisnuit cu trezitul la 6 dimineata, adica la ceva timp dupa rasaritul soarelui. Si pana la 8 ne puteam bucura de un pic de relativa racoare si aer curat. Dupa 8 trebuia sa fii dus cu pluta sa stai afara, pentru ca n-ar fi durat mai mult de 10 minute sa te transformi intr-o friptura umblatoare, care ar fi trezit instincte canibale oricat de civilizati ar fi parut indienii Matses.
N-ar fi fost nimic mai placut decat sa lancezesti o zi intreaga in hamac cu o carte buna si o farfurie cu felii zemoase de papaya langa—daca nu ne-ar fi sufocat caldura din casa de oaspeti a lui Pepe. A trebuit sa treaca de ora 4 ca sa putem scoate si noi nasul afara, pentru a sari direct in rau. Am uitat complet de piranha, crocodili, serpi, lipitori si alte de-astea in extazul apei reci, de care n-am fost lasati sa ne bucuram singuri. A sarit langa noi, improscandu-ne, o intreaga gradinita de puradei cu gura pana la urechi. Eram probabil primii gringos pe care ii vedeau, asa ca inotau curiosi si hlizindu-se de fiecare data cand ne uitam in ochii lor. Ne-a atras atentia in mod special o fetita de 9-10 ani, care s-a recomandat “Sheila” in spaniola. Avea trasaturi aspre, insa un zambet larg ii aducea o lumina frumoasa pe fata. Dupa cateva zile, aveam sa o surprindem incercand sa cojeasca o trestie de zahar rupand-o cu dintii, oferindu-ne o expresie extrem de salbatica, la cealalta extrema a spectrului fata de zambetul luminos.
Sheila, fetita cu zambetul salbatic
Ne-am intors in casa transpirati leoarca de la drumul de doar doua minute dintre rau si casa lui Pepe. Aveam sa ne dam seama ca baia in rau reprezenta doar o alinare a suferintelor caniculare de peste zi, si in nici un caz o metoda de a fi curati. Deh, la trei grade sud de ecuator viata nu e asa de usoara pentru doi gringos veniti de la –10° C.
In casa, total indiferent la incalzirea globala, Wellington prepara mabe. Mabe sau ypi este un amestec din frunze de coca prajite cenusa de Cecropia, transformat mai apoi intr-o pudra fina. In Peru, frunzele de coca sunt consumate frecvent in special in Anzi pentru rau de altitudine, dar si pretutindeni in restul tarii pentru probleme digestive, pentru efectul energizant si alte proprietati benefice. E departe, foarte departe de cocaina. Cu toate astea, cu mii de ani in urma, indienii din Amazon au descoperit ca amestecand pulbere de coca cu cenusa din frunze de Cecropia, efectul frunzelor de coca este mult amplificat. E si normal, cenusa fiind o baza care potenteaza alcaloizii din frunzele de coca—principiu chimic care dus la extrem face posibila in laboratoare si cu baze puternice fabricarea cocainei. Mabe insa nu e drog, ci doar un energizant care cel mult iti anesteziaza limba si interiorul obrajilor. N-am reusit sa-i gasesc gustul, mai ales ca de fiecare data cand incercam sa iau o lingura de praf, jumatate imi ajungea in nas, innecandu-ma. In schimb, Adriana s-a declarat incantata de gust si avea sa imparta pentru restul excursiei proviziile de mabe cu Richard si Wellington.
Wellington pregatind de zor mabe
Am urmarit inseratul si venirea ploii din noaptea care urma intr-o plimbare cu canoea pe lagunele din jurul satului, incercand sa vedem cat mai de aproape delfinii roz si gri care isi faceau aparitia aleator, doar pentru a ne intarata. A trebuit sa ne declaram satisfacuti doar cu peisajele fantastice si o apa lina ca oglinda, cel putin pana cand am inceput sa simtim pe piele trezirea tantarilor dupa apus. Uitasem in rucsac spray-ul impotriva nesuferitelor insecte, care s-au declarat astfel incantate de o cina exotica, din doi gringos cu sange dulce.
O seara linistita pe Aucayacu (tantarii nu se vad la rezolutia asta)
La oamenii-jaguar
Ora 5 dimineata a pus capat frigului si umezelii din hamac. Nu datorita vreunui fenomen natural, gen incalzire globala, ci pentru ca am coborat de pe feribot in Jenaro Herrera, impotriva curentului de vanzatori ambulanti (si, de data asta, probabil sensibil mai putini hoti de buzunare).
Viata la sat
Jenaro Herrera e un mix interesant intre un sat din jungla amazoniana, pe malul Rio Ucayali, si un set de programe guvernamentale de progres si modernizare rurala. Mai concret, exista strazi asfaltate, stalpi de iluminat public, scoala, farmacie si biblioteca. In schimb, e curent electric la generator, doar 2 ore pe seara; nimeni nu e nebun sa iroseasca benzina pe iluminat public; la farmacie nu gasesti mai nimic, dar la biblioteca e singura toaleta publica functionala din sat.
In Jenaro Herrera
Nu stiu daca e trist sau nu ca am ajuns aici un pic prea tarziu (doar vreo 10-15 ani), pentru ca in locul sanilor goi, al tunicilor din fibra de palmier si sulitelor cu varful otravit cu curare am gasit indieni in pantaloni scurti si tricouri Nike sau Diesel, adapostiti veseli la cateva terase improvizate, la o bere sau p gaseosa. In orice caz, nu a fost o surpriza, si ma indoiesc ca mai erau niscai triburi necontactate in zona—desi in Jenaro Herrera simti ca ai ratat la mustata epoca de piatra.
Noua generatie
N-am vrut sa zabovim mai mult de 2-3 ore in care Fernando (despre care am uitat sa va zic ca e de-al locului, avand familie aici) a procurat si ultimele provizii pentru mai departe. Am gasit si un peki-peki, o canoe cu un motor adaptat raurilor din jungla, care sa ne duca mai departe in adancul junglei, spre locuri oarecum mai departate de civilizatie, iluminat public si tricouri Nike.
In mijlocul Matses
Timp de aproape patru ore, sub un soare ucigator care batea din toate directiile, reflectat de suprafata apei, am navigat in amonte pe Rio Ucayali si mai apoi pe un mic afluent, Quebrada Aucayacu. Eram terminati, mai terminati cu siguranta decat zecile de iguane care se prajeau la soare pe cele mai inalte ramuri ale copacilor de pe maluri, asa ca ne-am bucurat nespus cand am vazut in fata intrarea in sat—de fapt o simpla placa scrisa cu vopsea, pe un mal mlastinos: Bienvenido Nuevo Aucayacu
Nuevo Aucayacu e un sat al tribului Matses. Matses inseamna oameni in limba lor, insa sunt mai cunoscuti drept Mayoruna, sau oamenii-jaguar. In prezent, doar 2000 de Matses mai traiesc intre Rio Ucayali si Rio Yavari, la granita cu Brazilia, si sunt printre ultimele triburi civilizate. Desi nu se mai cunoaste, zona in care eram avea o istorie zbuciumata, pe care am aflat-o de la Richard. In urma diverselor conflicte cu triburile Matses din zona, in anii ‘60-’70 armata peruana a bombardat satele cu napalm, ucigand sute de indieni, printre care copii, femei, batrani. Dupa o perioada de groaza, a venit si randul repercursiunii—Matses au facut raiduri, inarmati cu arcuri si sageti, au ucis soldati si au luat ostatici misionari, carora le-au taiat organele genitale si i-au impanat cu sageti otravite. Bineinteles, n-am vazut picior de misionar pe aici.
In cele din urma, toata treaba s-a calmat, Matses s-au “domesticit” si acum poarta si ei tricouri branduite, sepci si pantaloni. Cu toate astea, stau in case pe piloni, cu acoperisul din frunze, facute fara a bate nici un cui, iar cei in varsta mai poarta insemnele tribului: tatuajele de pe obraji (“surasul jaguarului”) si, ocazional, mustati lungi, dintr-o planta, pe care si le infing in gauri aproape invizibile din nari. Asa era si Pepe, un Matses de peste 60 de ani (care arata a 45), seful satului (sau apo), care ne-a gazduit in casa lui de oaspeti si care avea sa ne suporte acolo pentru o saptamana.
Pepe, un sef de trib bolnav de civilizatie
Crocodili si alte lighioaie
Mai rau decat la soare era doar in casa de oaspeti a lui Pepe. Peretii din scoarta de palmier huacapona, o inventie recenta data de o nevoie de intimitate (una dintre ultimele boli aduse de civilizatie), faceau atmosfera umeda din interior sufocant de calda si adaposteau de soare si o gasca de tantari flamazi. Asa ca am preferat varianta de a pleca intr-o mini-expeditie in amonte pe Aucayacu, pentru a incerca sa gasim ceva vietati de vazut.
Ora 3 s-a facut 4, apoi 6 pe nesimtite, pentru ca adierea de vant din barca facea mai multi bani decat soarele la 4 grade sud de ecuator. Iar inainte de 7 s-a intunecat, insa am continuat in amonte. Doar ca jungla e altceva decat o gradina zoologica—e ca-n padure la noi, din anumite privinte (sincer, probabilitatea de a vedea maimute sau bursuci, jaguari sau rasi, serpi sau serpi e cam aceeasi in ambele habitate). Fara ochiul ager al lui Fernando “Commando” n-am fi vazut nimic in afara de pasari, si nici macar pe acelea toate. Si mai ager a devenit pe intuneric, cand a reusit sa vada reflexia rosie a luminii lanternei in ochii unui mic caiman, aflat la mai bine de 30 de metri distanta. Va dati seama ca daca a reusit asa ceva, partea cu prins reptila cu mainile goale a fost un fleac. Am reusit sa-l eliberam dupa 5 minute, inainte sa muste pe careva.
Un caiman mic dar rau
Cea mai terifianta parte (cel putin pentru Adriana, daca nu si pentru mine) s-a desfasurat tot in intuneric, cu Fernando ochind un boa (tot mic, dar tot boa) intr-un copac deasupra apei. Timp de doua minute, cat Fernando a scuturat copacul pentru ca sarpele sa cada in canoe, am devenit brusc credincios si m-am rugat non-stop sa nu aterizeze direct in bratele noastre. Si, uraaaa, a functionat!
Toate panzele sus!
In Peru, timpul este relativ sau, dupa cum spune un prieten de-al meu, “imediat dureaza”. Asa ca dimineata inca nu stiam la ce ora va pleca lancha, micul si prapaditul feribot spre Requena, la sud de Iquitos, si abia spre pranz capitanul s-a hotarat ca vom pleca la 2 dupa-amiaza.
La 3 a sunat semnalul de plecare, moment in care jumatate din cei prezenti pe feribot s-au napustit spre ponton, calcandu-se in picioare si imbrancindu-se. Un sfert din ei erau vanzatori ambulanti de toate cele, de la mancare la sucuri, bere, tigari si brichete. Restul erau hoti de buzunare, insa din fericire echipamentul nostru era la loc sigur, cu Richard tolanit si dormind pe el.
Pe feribot, la vale pe Amazon
Ne-am repezit si noi sa ne atarnam hamacele in linie cu ceilalti peruani, inghesuiti ca sardelele pe cele trei nivele ale feribotului, cu gaini, caini, motociclete si copii plangaciosi. Si, pentru ca aveam coate ascutite si un cap in plus la inaltime, am prins si un loc bun (sau cel putin asa am crezut pana cand a dat noaptea).
Aliniati pentru 14 ore de somn in hamac
Iquitos e extrem de izolat fata de restul Peru-ului, asa ca cele 14 ore erau doar o gluma—pentru a ajunge pe rau din Iquitos in cel mai apropiat oras conectat la reteaua rutiera (Pucallpa), ai de mers 7-10 zile cu feribotul. Insa atmosfera era la fel de somnolenta ca si cum am fi avut in fata un drum mai lung, asa ca ne-am conformat si ne-am lungit in hamac, asteptand sa treaca apusul (nimic deosebit, e la fel de fascinant in fiecare seara), iar mai apoi noaptea.
Un alt apus pe Amazon
Si pentru ca la jungla i se mai zice si rainforest, am avut parte de mai multa ploaie cat puteam duce pe timpul noptii, cu rafale de vant care ne-au udat si in hamace, unde am tremurat pana dimineata, pe feribotul care mormaia monoton, la vale spre tropice.
Pregatiri de jungla
Azi n-a fost o zi cu chestii interesante de povestit, pentru ca a trebuit mai mult sa alergam prin Iquitos dupa tot felul de lucruri necesare in jungla, unde urma sa plecam ziua urmatoare—de la spray impotriva tantarilor (am luat opt), la baterii pentru lanterne, dezinfectant pentru apa si alte de-astea.
Prin Iquitos
Unul dintre ciudatii ‘gringo’ rezidenti din Iquitos
Mai multe despre Iquitos-ul pe care l-am vazut acum trei ani, cititi aici. Vesti proaste, insa—Karol “Charlie” Pal, romanul pe care l-am intalnit atunci aici, a murit intre timp de cancer. Dumnezeu sa-l odihneasca!
1600 Km intr-o singura zi
Cu o seara inainte urcasem in autobuz in Chiclayo, pentru a ajunge in Lima, de unde urma sa luam avionul spre Iquitos (nu, nu suntem chiar asa de masochisti incat sa mergem distanta asta cu autobuzul).
Mare parte din zi n-am facut mare lucru decat sa lancezim in cafenelele din Miraflores—rusine noua—in asteptarea orei de plecare. Oricum, meritam un pic de rasfat inainte de jungla, un rasfat numit cofeina. Ce e ciudat aici e ca, desi Peru exporta cafea, 99,9% din cafeaua pe care o poti bea in tara asta e o posirca “ness” instant, pe care doar o doza mare de lapte o poate face ingerabila.
Seara, cand am coborat in aeroportul din Iquitos, mi-am adus aminte imediat de jungla. Cald. Umed pana la sufocare. Si tantari. Insa am simtit mai mult decat bucurie sa le reintalnesc. Plus prieteni vechi care ne asteptau la iesirea din aeroport—Richard “Aukcoo” Fowler si Delicia, “delicioasa” lui sotie.
Richard (sau Aukcoo, cum ii zice mai toata lumea) fusese ghidul meu in jungla in urma cu trei ani. Veteran din razboiul din Vietnam, herpetolog (nu inseamna doctor de herpes, ci expert in serpi) si specialist in tehnici de supravietuire, Richard imi asigurase o experienta cu adevarat off-the-beaten-track, cu triburile Bora, Huitoto si Huacaina, la nord de Pevas. Revenisem acum, cu Adriana, pentru noi aventuri “habarnamiene” in jungla amazoniana.
Richard “Aukcoo” Fowler, singurul ghid cu care as calca in jungla
M-am simtit ca ajuns acasa. Iquitos imi fusese cel mai drag loc din Peru, cu trei ani in urma. Poate pentru ca i-am gasit multe asemanari curioase cu Iasul—de la numarul foarte apropiat de locuitori, la relaxarea si calmul oamenilor, la faptul ca ambele orase au in centru o cladire proiectata de Gustave Eiffel (Hotelul Traian in Iasi, respectiv Casa de Fierro in Iquitos).
Casa de Fierro, o cladire semnata Gustave Eiffel si adusa demontata, pe magari, peste Anzi
Am incheiat seara cu Richard, Delicia si inca alti prieteni vechi—Wellington zis si “Wallito”, calauza Bora cu care fusesem acum trei ani la vanatoare, venit impreuna cu Lila (sotia) si cei trei copii, si cu Fernando “Commando”, un alt indian din tribul Matses pe care il cunoscusem scurt, insa care urma sa ne fie insoteasca in jungla, impreuna cu Richard si Wellington. Si nimic n-a fost mai potrivit decat o bere neagra Cuzquena si un trabuc pe malul Amazonului, fascinantul fluviu care incepe chiar din Iquitos, din dreptul aglomeratului El Boulevard.
De-aici incepe Amazonul
Mercado Modelo
Azi n-am avut timp de multe, pentru ca ne pregatim de un drum obositor spre Lima, de unde zburam maine spre Iquitos, in mijlocul junglei amazoniene.
Toata dimineata am bantuit prin piata din Chiclayo, asa zisa Mercado Modelo, pentru scufundari fascinante in viata localnicilor.
E o aglomeratie de abia te strecori printre tarabe
Gasesti de toate, de la legume…
… la caracatite si sepii-gigant
… la dragalasi porcusori care nu sunt cumparati pe post de animale de companie
… la chestii pentru stomacuri mai serioase
La curanderos gasesti ce vrei, de la sirop de algarobbina, la miere de albine culeasa din florile din cimitir si, inevitabil, extras halucinogen de cactus San Pedro
Iar, bineinteles, cat femeile fac piata, barbatii stau la hairstylist (invers decat acasa)
Stapanul din Sipán
Chiclayo e un orasel fain, insa n-ai prea multe de facut (in afara de inevitabilul mancat, mai ales ca meniurile sunt interminabile si delicioase). Asa ca dupa ce am inceput dimineata cu o delicatesa demna de lecuit mahmureala (chirimpico, adica mancarica din burta de capra), am fugit in Lambayeque sa-l vedem pe Stapanul din Sipán.
Lambayeque e la 12 km nord de Chiclayo si are, se pare, cel mai tare muzeu din toata America de Sud—Museo Tumbes Reales del Señor de Sipán, in care se gasesc toate minunatiile descoperite acum nu mult timp in mormantul Stapanului din Sipán, un fel de domnitor local Moche si un fel de Tutankhamon al continentului.
Muzeul din Lambayeque
Cladirea extrem de moderna e inspirata din piramidele Moche, cu o forma interesanta. Am intrat in muzeu pe rampa care urca la al treilea nivel, trecand de la 30 de grade si lumina puternica la intuneric si racoare. Si n-am iesit de acolo pentru mai bine de doua ore, fascinati de ce puteau face bastinasii din aur acum 1700 de ani.
Doar cateva din sutele de ornamente de aur din tinuta Stapanului din Sipán
Si un fel de benzi desenate Moche, de acum 1700 de ani
Securidad maxima!
Am plecat de dimineata in continuare, spre nord cu destinatia Chiclayo. Citisem intr-un ziar local ca pe ruta pe care urma sa mergem tocmai fusese jefuit si incendiat un autocar, cu doar doua zile inainte. Cu toate astea, ne-a surprins nivelul de securitate din autogara—ni s-au cerut pasapoartele la cumpararea biletelor; am stat la coada la poarta de imbarcare, aproape ca la avion; la “imbarcare” ni s-au luat amprentele, iar la urcarea in autobuz, am fost filmati cu o camera de mana.
Insa am ajuns OK la destinatie, in Chiclayo.
Plaza de Armas din Chiclayo, sau Revelion la 30 de grade
Soparla din farfurie
Peru are mai multe delicatese decat m-as fi asteptat. Motiv pentru care nu ni s-a parut deloc deplasat sa pierdem aproape patru ore pe autobuz pentru a ajunge in San Pedro de Lloc, un sat pierdut in mijlocul desertului pentru a lua pranzul.
Nu orice pranz, ci ceviche de lagartito, o specialitate care se gaseste doar in San Pedro de Lloc. Ce e lagartito? O soparla destul de uscata si cu un schelet… abundent. O adevarata aventura gastronomica, in completarea celor deja avute. Si, va asigur, nu e ultima!
Ceviche de soparla
Gata cu 2009!
Ne-am intors in Huanchaco pentru a incheia anul pe malul Pacificului, pregatiti de o fiesta in stil latino. In spiritul traditiei—care zice ca trebuie sa ai cat mai multe lucruri galbene la trecerea in noul an, pentru a-ti purta noroc—ne-am cumparat lenjerie intima galbena de la unul din zecile de standuri cu asa ceva.
Lucrurile galbene poarta noroc
Tot traditia zice ca trebuie sa dai foc lucrurilor vechi…
Am tot asteptat fiesta la miezul noptii, insa in afara de obisnuitele artificii, agitatia din strada a fost neasteptat de “obosita”.
2010 pe plaja
Si uite-asa s-a terminat si 2009, un an mai lung pentru noi cu 12 ore, adunate din diferente de fus orar din calatoriile din Indonezia (5 ore) si de acum, din Peru (7 ore).
La Multi Ani!
Curandero Chino Tuno
Herborista. Curandero. Shaman. Brujo. Toate denumirile sunt folosite, de fapt, pentru o singura profesie—cea de vraci. Interactionasem cu unul dintre ei acum trei ani, in imprejurari nu foarte fericite, in urma unui accident de motocicleta in Anzi. Rezultatul fusese o vindecare miraculoasa aproape a piciorului lovit.
In nord, zona cu cea mai mare densitate de curanderos e in munti, langa o laguna cu proprietati magice aproape de satul Huancabamba. Asta ar insemna opt ore cu autobuzul de la Trujillo la Piura, inca opt de la Piura la Huancabamba (in cel mai bun caz, pentru ca in munti ploua iar drumurile nu sunt asfaltate), inca doua cu o camioneta de la Huancabamba la Salinas, dupa care doua ore pe cal pana la laguna. Am renuntat cu parere de rau la traseul asta, pentru ca n-am mai ajunge la timp inapoi in Lima pentru a prinde avionul spre Iquitos.
Chino Tuno
Cu toate astea, n-am ramas chiar cu buzele umflate. Aflasem ca in zona e unul din cei mai renumiti curanderos, Eduardo Calderon, cunoscut ca ‘El Tuno’. Taximetristul care ne-a ajutat sa-l cautam ne-a spus ca El Tuno a murit de ceva timp, insa ca fiul sau, zis Chino, traieste in Las Delicias la zece kilometri la sud de Trujillo.
Chino Tuno, fiul faimosului curandero Eduardo ‘El Tuno’ Calderon
Chino ne-a primit foarte entuziast cand a auzit ca suntem interesati de traditiile locale de curanderismo. E singurul dintre cei 14 copii ai lui Eduardo care a continuat meseria tatalui sau, si e Maestro Curandero cautat de toti din regiune. De fapt, inaintea noastra, cat am asteptat, intrasera doua tinere (dintre care una cu probleme in dragoste, ne-a zis mai apoi Chino) si un avocat din Trujillo.
Am stat la taclale cu vorbaretul vraci timp de mai bine de trei ore. Ne-a povestit despre viata tatalui sau, despre cat de multi sarlatani practica curanderismo doar pentru a satisface curiozitatea pentru droguri a turistilor, in conditiile in care meseria e de fapt legata de cunoasterea plantelor si a remediilor. Asa am aflat o gramada de lucruri interesante despre traditiile locale si modul in care se vindeca sau sunt diagnosticate tot felul de boli.
De exemplu, in zona se gaseste o rasa aparte de caini, Viringo sau perro calato—caini fara par. Si, pentru ca temperatura corpului lor e foarte ridicata (peste 40 de grade Celsius), sunt folositi la tratarea racelilor, pneumoniilor si a altor boli. Cum? Simplu, se ia cainele, se pune pe zona din corp afectata (sa spunem piept) si se incearca mentinerea lui acolo cat mai mult timp (cu sau fara biscuiti).
Perro calato, cainele fara par
Insa cea mai ciudata practica e limpia con cuy, prin care un porcusor de Guinea e folosit pe post de tomograf, pentru a diagnostica afectiunile pacientului. Din nefericire, diagnosticarea presupune sacrificarea animalului la finalul ritualului.
Cat timp Chino ne-a povestit despre diagnosticul cu cuy, sotia lui a tras o fuga pana in vecini de unde a cumparat doi—un mascul si o femela. Am mers cu totii in “cabinetul” vraciului, practic o camaruta din spatele casei, unde Chino a inceput diagnosticarea.
Pentru inceput, Chino mi-a pus porcusorul pe cap, pulverizand din gura (practic scuipandu-ma) un lichid galben dintr-o sticla murdara. Apoi a inceput sa frece animalul de tot corpul meu, din cap pana in picioare, insistand pe anumite zone energetice. In tot acest timp, a reluat explicatiile pe care ni le daduse inainte. Computer tomografie exista doar in Lima, si e scump. Majoritatea peruanilor nu si-ar permite, asa ca apeleaza la un curandero si la metoda cu porcusorul—prin frecarea lui de tot corpul uman, se transfera energiile negative de la om la animal. Porcusorul e considerat un fel de receptor, extrem de sensibil, si toate afectiunile pacientului au impact imediat asupra organelor animalului.
Limpia con cuy
Dupa mai bine de cinci minute in care porcusorul a fost frecat de toate partile corpului (cu doar mici exceptii intime) a urmat partea sangeroasa a diagnosticului—Chino a despicat dintr-o miscare porcusorul, expunand pe rand organele interne. “El corazón está bien”, mi-a zis, aratandu-mi inima cat unghia degetului mic, pulsand in palma. Probabil ca doar curiozitatea fata de traditie (si experientele din facultatea de medicina) mi-au invins o repulsie care ar fi fost normala pentru un ritual atat de sangeros.
Chino a continuat cu expunerea pe rand a organelor porcusorului, explicandu-mi ca am ceva probleme la stomac si ficat, si ca ar fi bine sa beau mai multa apa la cum arata rinichii mei (in fine, ai porcusorului). Apoi, Adriana a trecut prin acelasi ritual, de la cap la coada.
Am mai stat inca vreo ora de vorba, pana cand ne-am trezit ca deja petrecusem cam jumatate de zi cu Chino, si poate omul are treaba, insa nici vorba—omul era foarte incantat sa povesteasca despre traditiile meseriei. Ne-a cerut pana si adresa, sa ne trimita o carte postala, iar in cele din urma ne-a condus pana la strada principala, pe motiv ca zona in care locuia era destul de periculoasa.
Tot drumul inapoi spre Huanchaco si tot restul serii ne-am intrebat daca faptul ca ritualul nu ne-a ingrozit prin cruzimea lui e pentru ca suntem excentrici sau pentru ca incercam sa respectam si sa intelegem o traditie locala, veche de mii de ani. N-am gasit un raspuns, insa mi-am adus aminte ca si in laboratoarele din lumea civilizata, porcusorii de Guinea au aceeasi soarta, diferenta fiind doar niste eprubete sau halate albe.