In Darjeeling
O mică lecţie de geografie pentru cine n-are harta Indiei sau n-a auzit de Google.
Bengalul, zona de nord-est a subcontinentului indian e împărţită în două: Bengalul vestic (stat indian, cu capitala la Kolkata/Calcutta) şi Bengalul estic (în prezent Bangladesh). Bengalul vestic, considerat centrul cultural al Indiei, se întinde de la delta Gangelui în sud la piscurile Himalayei în Nord.
Darjeeling, în nordul Bengalului vestic, la câţiva kilometri de graniţa cu Nepalul, e renumit mai ales prin culturile de ceai. În prezent contribuie cu 25% la producţia de ceai a Indiei, care e cel mai mare producător la nivel mondial. Fondat în 1830 ca tabără a armatei britanice pe locul mănăstirii budiste Dorje Ling, la o altitudine de peste 2100m, Darjeeling a devenit la începutul secolului al 20-lea o staţiune montană apreciată de bengalezii care doreau să scape de caniculă.
Spre deosebire de mine, care aş fi dat aproape orice pentru câteva grade Celsius în plus în momentul în care m-am trezit şi a trebuit să-mi fac curaj să ies de sub muntele de pături. Visasem că a trebuit să îmi întrerup călătoria şi să mă întorc acasă, aşa că trezirea a fost un pic confuză. Însă starea de nedumerire a fost anihilată brusc când mi-am dat seama bucuros că încă sunt în India.
După încercări nereuşite de a găsi combinaţia de robinete necesară unui duş cu apă fierbinte, m-am spălat doar pe urechi cu două degete de apă rece, mi-am luat armamentul foto şi am plecat în prima zi a descoperirii Indiei.
Am început cu recomandările Lonely Planet. Din Chowrasta, piaţa de lângă hotel, am plecat spre Observatory Hill, locul unde se găsea pe vremuri mănastirea Dorje Ling, şi care găzduieşte acum un templu al lui Shiva şi unul mai mic, budist. M-am strecurat printre turişti şi pelerini, pe jos sau călare pe ponei, şi am ajuns la prima poartă a templului, lângă care un semn mi-a atras atenţia: “Beware of monkeys”.
N-am mai făcut decât caţiva paşi pâna ce am văzut primul exemplar, un macac cu faţa roşie şi fundul asemenea. Foarte rapid a apărut încă o familie şi, până să mă dezmeticesc, maimuţele ţopăiau peste tot în jurul meu. Cei mai amuzanţi şi caraghioşi erau puii, care îşi găseau de joacă din orice. Aşa cum ei ar fi fost în stare să facă tumbe toată ziua, la fel aş fi stat şi eu să îi urmăresc.
Am lăsat totuşi maimuţele în pace, nu fără să le implic într-o şedinţă foto ad-hoc, şi am intrat pe poarta principală a templului. De poartă erau agăţaţi clopoţei de toate mărimile, de care toată lumea trăgea în disperare, gest a cărui semnificaţie n-am aflat-o încă. Ce-i drept, nici n-am întrebat. Mai am timp. Peste tot, între copaci, atârnau şiruri de steaguri cu rugăciuni. Mirosea a beţisoare aromate arse, iar câţiva pelerini mormăiau rugăciuni.
Am renunţat la ideea de a mă descalţa şi a intra în templu, de teamă să nu-mi fure maimuţele adidaşii.
O tanti în vârstă, cu trăsături mongoloide (foarte mulţi dintre locuitorii din zonă arată similar) îmi zice “Hello” şi îmi explică, cu bunavoinţa unei bunicuţe, că locul se numeşte Observatory Hill, ca şi ea e turistă, venită în Darjeeling cu familia–surorile şi cei doi nepoţi. E din Sikkim şi îmi spune că neapărat trebuie să vizitez zona; îi spun că deja e în planul meu de călătorie şi că îi mulţumesc. Insistă să facă o poză cu mine şi să-i dau adresa mea de e-mail să-mi scrie. Bineinţeles, i-am făcut pe plac.
Am coborât spre ieşire, trăgând şi eu de clopote, sperând că e de bine. Remarcându-mi eforturile, unul dintre cerşetorii de pe marginea drumului mi-a făcut din mână să vin la el şi să-mi aplec fruntea. Şi-a înmuiat arătătorul într-o cutiuţă cu ceva roşu, mi-a facut un zbenghi pe frunte şi a zis o rugăciune. Mi-a explicat că semnul mă va feri de rele şi mi-a indicat, nu foarte subtil, o altă cutiuţă în care zăceau câteva rupii. I-am donat şi eu 5, după care am plecat, auzindu-l în urma mea bombănind că e prea puţin.
Străduţele şi potecile care coboară printre casele terasate din Darjeeling ofereau o vedere superbă asupra munţilor din jur. Cu întreruperile contemplative de rigoare am continuat coborârea spre grădina zoologică Padmaja Naidu, care adăposteşte animale rare de genul leopardului de zăpadă sau ursul panda roşu.
Un indian tânăr, care se plimba agale cu soţia şi copilul, mi-a zâmbit şi m-a salutat. I-am zâmbit şi eu şi i-am răspuns la salut. Ce a urmat a fost un potop de întrebări: “What is your name?”, “Where are you from?”, “Are you a student?”, “Are you married?”. Indienii sunt un popor foarte curios, iar pentru ei, asemenea întrebări sunt şi o modalitate de a conversa prietenos şi politicos cu străinii. Nu e nimic anormal, însă noroc că m-a prevenit ghidul Lonelz Planet, altfel aş fi intrat la bănuieli că e vreun securist indian.
Aşa că i-am răspuns la întrebări, şi i-am adresat acelaşi interogatoriu. Foarte mândru mi i-a prezentat pe soţia şi fiul său de 3 ani, mi-a spus că e reprezentant medical în Siliguri şi că hobby-ul său e să… stea de vorbă cu străinii şi să afle mai multe despre cultura lor. De aceea următoarea întrebare s-a încadrat în peisaj: “Do you live in the same house with your wife before marriage?”. A părut fascinat de povestea pe care i-am zis-o, cu băiatul şi fata care se cunosc, se plac, ies împreună, eventual se mută împreună şi dacă se plac se mai şi iau (teorema Ursache). Mi-a povestit că la ei nu e aşa, de cele mai multe ori părinţii decid cu cine se căsătoreşte odrasla, iar multe căsătorii au loc la vârste de 13-14 ani.
Am obţinut de la tânărul familist şi o informaţie practică–aceea că grădina zoologică e închisă joia, aşa că, după ce mi-am luat rămas bun, mi-am schimbat direcţia spre cel mai apropiat obiectiv de pe hartă, o mănăstire budistă.
Bhutia Busty Gompa (gompa înseamnă mănăstire) e celebră prin faptul că deţine cel mai vechi exemplar al Cărţii Tibetane a Morţilor. Am găsit-o printr-un labirint de poteci abrupte şi mai mult nepavate. Mi-am lăsat adidaşii la uşă şi, cu părere de rău pentru şosetele albe, am intrat. Era destul de întuneric şi eram singur, însă a apărut destul de rapid un călugăr cu sutană vişinie care m-a avertizat că nu am voie să fac poze. În schimb, a fost amabil şi mi-a arătat, pe raftul de lângă altar, exemplarul din cartea sfântă.
Amănuntul care m-a impresionat însă cel mai mult a fost suportul roţii de rugăciuni de pe altar, improvizat dintr-o cutie de whisky Seagram’s 100 Pipers. Demoralizant impactul occidental asupra unui loc sfânt.
Am coborât în continuare 1 km spre Centrul de Refugiaţi Tibetani. Creat în anii ‘50, centrul adăposteşte câţiva zeci de tibetani care se întreţin din veniturile obţinute din vânzarea unor obiecte de artizanat produse acolo. Am vizitat diversele ateliere de tors, vopsit, ţesut şi împletit lână, de pielărie sau pictură, în care tibetani în vârstă munceau tăcuţi. În piaţa din centru tronau două panouri de baschet nefolosite, un grup de copii se jucau cu bile, iar pe acoperişul de tablă al unei bărăci era pusă lână la uscat.
După încă o oră de căţărat pe potecile-străduţe, am ajuns din nou în Chowrasta. De aici, hotărât să iau prânzul, am coborât pe artera principală din Darjeeling, “The Mall”. Nu ştiu la ce vă aşteptaţi de la o asemenea denumire, însă n-o să vedeţi magazine Armani, Prada sau Nike. În schimb, pe margini sunt o mulţime de tarabe/bărăci care vând tot felul de produse, care de care mai colorate şi mai ţipătoare, bineînţeles foarte apreciate de localnici. Hărmălaia şi mizeria creează o atmosferă specifică de bazar, însă cu un farmec aparte.
După ce am mâncat la un restaurant sărăcăcios şi întunecat, în care însă cânta de zor un CD cu Brian Adams, am pornit spre un parc în care urma să aibă loc un program cultural. Shrubbery Nightingale Park. Bineînţeles că numele m-a amuzat teribil, aducându-mi aminte de celebra scenă din Monty Python’s Quest for the Holy Grail. Abia aşteptam să văd spectacolul multicultural. Pe măsură ce urcam spre parc, se auzeau ciripituri de toate felurile, inclusiv cucu-cucu (scuzaţi) dar nici un fel de muzică indiană. Când am intrat, deja se însera.
Parcul e de fapt un platou cu o privelişte superbă de la înălţime a împrejurimilor Darjeelingului. Cu o vegetaţie studiat aranjată în stil britanic, Nightingale Park beneficia şi de ornamente indiene pe care, ca turist ignorant, le-am catalogat drept pseudokitsch: beculeţe care se aprindeau ritmic, o cascadă iluminată, statuia unui zeu şi, colac peste pupăză, boxe ascunse în tufişuri în care susureau privighetorile şi cucii pe care îi auzisem la baza dealului. Pe peticele de gazon erau familii de indieni, ca la picnic–pe scaune de plastic, în jurul unor focuri de tabără.
Am dat câteva ture, am făcut câteva poze şi m-am împiedicat pe o alee de un mustăcios cu puşcă, bineinţeles vajnic soldat în armata indiană. Iniţial m-am gândit că era pus să păzeasca boxele, să nu le fure careva.
După câteva momente, soldatul meu a întins-o să prindă din urma un grup care părea oficial. Am grăbit şi eu pasul şi l-am întrebat cine e persoana importantă. La a treia incercare am înţeles: Chairman of Darjeeling. Adică un fel de primar. Mi-a trecut prin cap că n-am ce pierde dacă intru în vorbă cu el. L-am tras de mânecă pe un alt mustăcios, de lângă el, şi spre surprinderea mea, a oprit grupul şi m-a prezentat primarului: un turist străin. Bineinţeles că primarul, ca orice indian bine crescut, a început să mă întrebe de unde sunt, cum mă cheamă, unde am mai fost în India, dacă îmi place în Darjeeling etc. Mi-a spus că îl cheamă “Subiacisin” (am găsit pe net subtitrarea: Subha Ghising).
Am apreciat că a uitat să mă întrebe dacă sunt însurat. În schimb m-a luat în mijlocul parcului, unde era o zonă circulară pavată pe care tocmai începuse să danseze şi să cânte o trupa de Gorkha. M-a luat de braţ şi am intrat în cercul pavat (speram din tot sufletul să nu mă pună să dansez). Mi-a explicat că acel ring de dans e ocazional helioport, şi a trimis un soldat cu puşcă şi (bineînţeles) mustaţă să ne facă poză din partea opusă a ringului. Din poza care a ieşit se vede clar doar că soldatul a chiulit de la orele de artă fotografică din armată. Bineînţeles, e o ocazie sa fiu acuzat că mă ţin de poveşti vânatoreşti şi că mă dau mare.
Seara, la hotel, am stat câteva ore scriind poveştile, după care am nimerit combinaţia de robinete care mi-a permis extazul unui duş fierbinte ca acasă. Am adormit la ora 1, nu înainte de a-mi pune ceasul să sune la 3:30, pentru a pleca să văd răsăritul pe fundalul Khangchendzonga, cel mai înalt pisc din India şi al 3-lea din lanţul Himalayan.
India: primul contact
Am ajuns pe aeroportul din New Delhi la 3:30. Cam modest şi mizer pentru o ţară cu peste un miliard de locuitori. Până la decolarea spre Bagdogra, aeroportul cel mai apropiat de Darjeeling, mai aveam peste 6 ore. Mi le-am petrecut luând primul contact cu bucataria indiană la ea acasă (picant, dar nu foarte), recitind capitolul despre Darjeeling din ghidul Lonely Planet şi dormitând în Transit Lounge, o sală păzită de soldaţi înarmaţi. De altfel, cum am observat şi mai târziu, aceştia sunt prezenţi peste tot în India.
Un amănunt amuzant–după ce m-am spălat pe mâini la toaleta din Transit Lounge, m-am apropiat de uscător. Spre stupoarea şi amuzamentul meu, pe lângă aer cald, acesta a început să scoată din măruntaie şi o melodie pe care am identificat-o uşor: Lambada. Vreau şi eu asa ceva, cu condiţia să cânte Iron Maiden!
Transferul către aeroportul Indira Gandhi, pentru zboruri domestice, a fost făcut într-un autobuz hârbuit, însoţiţi de un soldat mustăcios şi înarmat până în dinţi. Pe aeroport, în aşteptarea îmbarcării, am baut primul meu ceai indian. Ştiam că se obisnuieşte să se toarne lapte în ceai, însă probabil ceaiul indian se face turnând un pic de ceai într-o cană mare cu lapte. După ce te obişnuieşti, chiar are gust plăcut. Mai ales că acel prim ceai era facut din cardamom, o plantă foarte aromată.
ZboruI cu Jet Airways, spre Bagdogra, a fost foarte confortabil. Avionul curat, stewardesele extrem de amabile, papa picant şi mmmm… bun, şi un peisaj de vis în hublouri: tot lanţul himalayan de la un capăt la celălalt al liniei orizontului. Din păcate nu ai voie să fotografiezi în avion în India (ca şi în multe alte locuri, paranoia probabil justificată de conflictele cu Pakistanul).
Am coborât pe aeroportul Bagdogra la 14:00, la 27 de grade Celsius. Am luat un taxi (200 rupii,adică aproape $5) până în Siliguri, cel mai apropiat oraş, la 12 km distanţă. Scurta călătorie mi-a arătat ca nu e înţelept să conduci în India, dintr-o mulţime de motive. Mai intâi, conduci pe banda din stânga, ca în Marea Britanie. În plus, trebuie să ai baterie serioasă să te ţină claxonul, pentru că, pentru şoferul indian acesta e mai important decât volanul. Ai un camion în faţă care merge ca melcul, un biciclist sau o ricşă? Claxonezi până se dau la o parte–în şanţ sau pe contrasens. Intri în depăşire, claxonezi în draci, dacă vine cineva pe contrasens se dă la o parte, pentru că ai prioritate de depăşire. De ce nu mă miră faptul că mai toate maşinile nu mai au oglinzi laterale?
Toate astea se întâmplă pe străzi cu două benzi, gropi ca la noi şi numeroase vaci şi capre care participă sictirite la crearea haosului. Pentru vaci e foarte plăcut în mijlocul străzii–curenţii de aer creaţi de trafic alungă muştele. În plus, nici un indian nu îndrăzneşte să claxoneze o vacă, ar fi o blasfemie.
La Siliguri am schimbat taxiul cu un “shared jeep”, unuI dintre cele mai convenabile mijloace de transport în India pe distanţe mici. E un autoturism 4×4, de fabricatie indigenă, Tata sau Mahindra, cu 7 locuri pe care de obicei se înghesuie cel puţin 12 persoane, plus alte câteva care se agaţă cu disperare de muntele de bagaje de deasupra.
În aceste condiţii (exceptând doar ciorchinele de indieni de deasupra) am plecat spre Darjeeling. Calatoria a costat 80 de rupii (mai putin de $2) şi a durat aproape 4 ore să parcurgem cei 80 km dintre Siliguri şi Darjeeling.
La ieşirea din Siliguri, soseaua a început să urce, flancată de o vegetaţie din ce în ce mai luxuriantă (aş zice junglă, dar pentru ca n-am văzut junglă decât la Teleenciclopedia, în alb-negru, mă abţin deocamdată). Pe măsură ce urcam, serpentinele au început să fie din ce în ce mai strânse, peisajul din ce în ce mai pitoresc, gropile din asfalt din ce în ce mai adâci şi traficul din ce în ce mai aglomerat. Şoferul a aplicat cu mult succes regula din codul rutier indian care zice că în curbele fără vizibilitate trebuie să te înfingi cu viteză pe contrasens (ca să micşorezi efectul forţei centrifuge) şi să claxonezi din toti plamânii.
Palpitant, mai ales că o parte din lăţimea tot mai mică a şoselei era ocupată de linia de tren. O linie cu ecartamentul de doar 60 cm, cu serpentine la fel de strânse ca ale şoselei, pe care circulă un tren de la 1890, cu locomotivă cu aburi–un montagne russe, pardon, indian. Acest Toy Train e celebru şi sper să am ocazia să experimentez o călătorie cu el în una din zilele următoare.
Am ajuns în Darjeeling pe întuneric, însă puţinele detalii pe care le-am văzut mi-au dezvăluit un “oraş” care semăna foarte puţin cu aşteptările mele. Foarte puţini turişti la prima vedere, zero iluminare stradală exceptând reclamele luminoase, străzi abrupte şi într-o stare deplorabilă, o mizerie cruntă, şi un frig de care sperasem sa scap.
Fericit că după 24 de ore de călătorie am ajuns la destinaţie, am urcat pe străduţele abrupte spre Chowrasta, piaţa centrală a Darjeelingului. Aici am găsit unul dintre hotelurile recomandate de Lonely Planet–Hotel Bellevue, destul de curat, al unui tibetan în vârstă. Am închiriat o cameră cu apă caldă şi toaletă în stil occidental (cele indiene sunt ca cele turceşti: stai pe vine şi apoi te speli cu mâna stângă; cu dreapta mănânci).
Şi apropo de mâncare, după ce m-am cazat, am dat curs recomandării patronului şi am luat cina la un restaurant tibetan, Kunga. Supă de pui cu ciuperci a fost extrem de delicioasă, precum şi momo, o specialitate tibetană: coltunaşi cu carne de pui cu mirodenii, dintre care am recunoscut doar ghimbirul. Cu ceaiul tibetan nu prea m-am împăcat–e ceai indian, adică ceai negru cu mult lapte, la care se adaugă sare şi unt topit. Nu e greţos, însă în final am renunţat la el, optând pentru un 7Up.
Din Rusia cu dragoste
M-am trezit pe la 10:00, am luat micul dejun la hotel şi tocmai mă pregăteam să ies din hotel când m-a sunat Sergey şi am stabilit să ne vedem la fântâna arteziană din centrul shopping center-ului Gum sau Ţum (nu mai ştia nici el cum se numeşte), de lângă Piaţa Roşie.
Câteva cuvinte despre Sergey “Iron Lung” Safonov. De o vârstă cu mine, este fondatorul Neomega, o agenţie de design din Moscova, pe care am angajat-o acum 4 ani să creeze un nou logo pentru Grapefruit Design (actualmente Grapefruit). Sergey a venit cu o idee de floricică din care, după o serie de modificări din partea mofturosului subsemnat, a ajuns să fie actualul logo. În prezent, datorită competiţiei acerbe pe design, Neomega s-a reprofilat pe animaţie 3D.
Întrebând în stânga şi în dreapta, am găsit magazinul Gum sau Ţum, chiar vis-a-vis de mausoleul lui Lenin din Piaţa Roşie, o clădire impresionantă care găzduieşte cele mai pretenţioase magazine şi mărci prezente în Moscova (Louis Vuitton, Gucci, Armani, Nina Ricci, Swarovski). În mijocul acestuia nici pomeneală de fântână arteziană, în schimb trona un brad imens decorat cu zeci de mii de cristale. Semnat Swarovski. Nedumerit, am întrebat unde e fântâna din mijlocul Ţum, ocazie cu care am aflat că Gum şi Ţum sunt magazine diferite, iar cel din urmă e la 1km distanţă.
Am alergat pe lângă celebrul teatru Balşoi, şi am găsit magazinul Ţum. Sergey nu era nici acolo, iar magazinul era mult mai mic decât Gum, aşa că am luat un taxi înapoi spre Gum. Taximetristul a făcut ce ar face orice taximetrist decent unui turist străin grăbit: m-a jecmănit, pe pretextul că era taxi VIP (deşi era o rablă de Volgă).
Am ajuns din nou la Gum, unde mă aştepta Sergey. Ne-am cerut reciproc scuze pentru cât de ameţiţi suntem şi am plecat să îmi arate câte ceva din Moscova turistică.
Mausoleul unde este expusă mumia lui Lenin este chiar în faţa Kremlinului (Kremlin înseamnă cetate sau centru în rusă), şi e deschis 2 ore de 2 ori pe săptămână. Norocul meu a fost să fie deschis chiar în momentul în care ieşeam din Gum. Ghinionul a fost că, deşi am trecut de primul filtru de miliţieni, o tanti cu exces de zel mi-a interzis să trec de al doilea filtru deoarece aveam aparat foto în geantă. Cu toate rugăminţile mele şi asigurările că nu o să îl folosesc să distrug mumia, n-am avut succes, aşa că mi-am zis că oricum strugurii erau acri şi am plecat. Sergey a înjurat în barbă regulile stupide din Rusia.
Ne-am mai plimbat, dar în continuare eram singurul fără căciulă pe stradă şi, credeţi-mă, chiar n-ar fi fost cazul, pentru că pe lângă ger şi vânt mai şi ningea). Am intrat să ne încălzim la un ceai, şi am stat la discuţii despre tot felul de chestii, începând cu designul şi terminând cu stupiditatea birocraţiei ruse.
Am aflat că singura agenţie de care ştiam în Moscova, Art Lebedev, dau destule rateuri, îşi plătesc oamenii foarte prost şi obţin proiecte prin metode nu foarte ortodoxe. Că Aeroflot şi-au concediat agenţia britanică angajată pentru rebranding, Identica, implementând doar noua grafică pe avioane şi păstrând logo-ul vechi. Sergey îmi spune că, în opinia lui, logo-ul Aeroflot e cel mai bun din câte există în Rusia, iar că mult urâtul simbol al secerii şi ciocanului e o moştenire culturală la care mai toţi ruşii ţin foarte mult.
Discutând despre şcoala de design din Rusia, aflu de la Sergey că este comparabilă (şi ca vechime şi ca impact cultural) cu şcoala germană Bauhaus. Sincer, deşi îmi aduc aminte de afişele de propagandă ale URSS din secolul trecut, ceea ce văd peste tot în Moscova mă face să mă îndoiesc de spusele lui. Whatever :)
Înainte de a mă despărţi de Sergey, mergem să vedem o parte din Moscova care e ferită de ger: staţiile de metrou construite pe vremea tovarăşului Stalin. Vedem mai întâi Arbatskaya, care are candelabre de bronz impresionante, însă simplitatea ei nu mă impresionează foarte tare. Oricum, bate de la distanţă orice staţie a metroului bucureştean.
Ploschad Revolutsii, în schimb, este extraordinară. 76 de statui de muncitori, soldaţi, ţărani (oare ce altceva?) străjuiesc ieşirile şi intrările pe peron.
Moskovskaya are tavanele ornate cu mozaicuri ce ilustrează scene predominant aeriene–dirijabile, avioane, paraşute şi paraşutişti.
La Moskovskaya m-am despărţit de Sergey, mulţumindu-i pentru răbdarea care a avut-o cu mine. Am luat metro-ul până în Okhotny Ryad, apoi m-am îndreptat spre hotel, pregătit să-mi fac bagajul şi să o întind spre aeroport.
În drum, trecând prin Piaţa Roşie (mausoleul lui Lenin se închisese deja), am vizitat biserica Sf. Vasili Blajinul. Ce e interesant e că de fapt, Vasili nu era blajin, ci era nebun–săriţii de pe fix fiind consideraţi oameni sfinţi pe acea vreme. Alt detaliu de menţionat e că biserica a fost construită de doi arhitecţi la ordinul lui Ivan al III-lea cel Groaznic, pentru a celebra o victorie sângeroasă undeva prin Tadjikistan. Rezultatul l-a impresionat într-atât pe Ivan cel Groaznic, încât i-a plătit regeşte pe arhitecţi, după care a poruncit să li se scoată ochii, pentru ca să nu mai facă ceva mai frumos vreodată. Să sperăm că acest lucru nu li se va întâmpla niciodată designerilor.
M-am întors la hotel rapid, am mai pierdut ceva timp cu navigatul până în cameră şi înapoi, după care am plecat spre Sheremetyevo, cu un avans de 3 ore, grijuliu să nu pierd trenul. Bine am făcut, că o oră şi jumătate le-am petrecut la cozi leneşe la ghişeele sovietice din aeroport. Birocraţie mai mare n-am văzut. Şi, pentru ca bombănelile să fie complete, mă voi plânge şi de regulile deseori fără rost de care te împiedici la tot pasul în Moscova. În prima noapte n-am putut ieşi prin uşa laterală, deşi era deschisă, pentru că portarul a insistat că ieşirea după ora 10 se face doar prin faţa hotelului, aşa că m-am mai plimbat o tură pe coridoare. În Piaţa Roşie miliţienii m-au alungat cu tot cu aparatul de fotografiat, că cică nu e voie să faci poze noaptea acolo. N-am avut voie să îl văd pe tovarăşul Lenin, că aveam aparat foto în geantă. Şi doi miliţieni călare, foarte caraghioşi în această postură, m-au ameninţat cu bulanul când am încercat să îî imortalizez. Toate acestea mi-au lăsat o impresie nu foarte bună, aşa că, parafrazânu-l pe vărul Avi din “Snatch”, aş zice “Don’t go to Moscow!”. Glumesc, desigur, dar nu-mi pare rău că plec. O zi mi-a ajuns.
Habarnam pleacă �n vacanţă
Băsescu a ieşit preşedinte iar eu (de bucurie) am plecat hai-hui �n vacanţă pentru şapte săptăm�ni: Rusia, India şi Nepal.
Mi-am făcut bagajul �n ultimul minut, duminică noaptea la 23:30. La 3:00 m-am trezit, am făcut rapid ultimul duş pe teritoriul Rom�niei şi am plecat spre Bucureşti. �ncă nu ştiu ce am uitat acasă.
Am decolat spre Moscova la 16:00, luni, 13 decembrie. Avionul, un Tupolev TU154-M, arăta fantastic de similar cu maşinăriile din emisiunea de pe Discovery (am uitat cum se cheamă) făcute din piese colectate din cimitire de maşini. Scaunele sunt �nghesuite, stai cu genunchii la gură, stewardesele sunt nişte sictirite, habar n-au de engleză, şi se aude din c�nd �n c�nd un zgomot de parcă ar deschide cineva unul dintre hublourile de la avion.
La 19:30 am ajuns deasupra aeroportului Sheremetyevo in Moscova. Luminile oraşului colorau foarte interesant plafonul de nori, aşa că am profitat să fac primele poze, bine�nţeles că de tolomac ce sunt am facut prima cu blitz.
După aterizare şi formalităţi am părăsit aeroportul, �ncerc�nd şi reuşind să evit zecile de taximetrişti extrem de amabili şi doritori de mă ajuta, �nsă cu feţe indubitabile de rakeţi. L-am sunat de pe mobil pe Sergey, designer şi singura persoană pe care o ştiam �n Moscova. M-a avertizat că taxiul din Sheremetyevo p�nă �n centrul Moscovei mă va costa $80 dacă �l iau din faţa aeroportului, şi $40 dacă ies din aeroport. Nereuşind să găsesc vreun birou de informaţii turistice �n aeroport, am decis să plec spre centru, unde voi avea probabil mai multe şanse. Am evitat taximetriştii şi m-am aventurat să iau un maxi taxi p�nă la metrou, cu doar 25 de ruble (adică mai puţin de un dolar). La metrou, un nene care semăna fantastic de tare cu Horia Moculescu, m-a băgat pe cardul lui, aşa că am economisit o avere p�nă �n centru.
Am ieşit la suprafaţă �n Okhotny Ryad, chiar �n spatele Kremlinului. N-am apucat �nsă bine să contemplu peisajul că mi-au �ngheţat urechile şi tot ce era �ntre ele, neizolate de lipsa celor cel puţin 10 grade Celsius sub zero şi de v�ntul care batea sălbatic. �n concluzie, mi-a trecut orice iniţiativă de a admira Piaţa Roşie şi alte de-astea şi am �nceput disperat să �mi caut un adăpost, preferabil un hotel care să nu �mi consume tot bugetul de vacanţă.
Au urmat o serie de telefoane care m-au lămurit că n-am ÅŸanse să găsesc ceva rezonabil, după 3 ore de umblat prin crivăţ (singura persoană din Moscova fără ÅŸubă ÅŸi căciulă de blană cu urechi) ÅŸi o pauză �ntr-o cafenea pentru a-mi decongela spiritul de orientare turistică. Aici am băut cel mai bun ÅŸi mai aromat (ÅŸi cel mai fierbinte) ceai de iasomie dintre toate c�te am băut p�nă atunci (adică 3-4). �ncălzit ÅŸi cu forÅ£e noi, am plecat din nou �n căutarea unui hotel. Un nenea miliÅ£ianul, după ce am purtat o conversaÅ£ie din care nu ÅŸtiu ce a �nÅ£eles, că eu am �nÅ£eles doar “Kakaia otel?”, m-a direcÅ£ionat către hotelul Rossija din PiaÅ£a RoÅŸie. După ce i-am mulÅ£umit ÅŸi m-am făcut bou ÅŸi idiot ÅŸi toate celelalte, am plecat cu speranţă spre hotel.
Am ajuns �n Piaţa Roşie după �ncă jumătate de oră prin gerul moscovit, şi am intrat cu ultimele g�nduri calde �n hotel, unde madamele de la recepţie m-au ţinut �n suspans �ncă jumătate de oră. URAAAA! Aveau cameră, deşi nu single, ci dublă, şi la un preţ care ar fi fost revoltător dacă temperatura de afară ar fi depăşit 0 grade Celsius. Aşa că m-am consolat cu g�ndul că o să economisesc banii de transport �n Moscova a doua zi.
�nsă aventurile primei zile nu se termină aici. Am uitat să vă zic că Hotel Rossija este cel mai mare hotel din Europa, doar puţin mai mic dec�t Casa Poporului din Bucureşti. Aşa că mi-a mai luat cel puţin 10 minute de mers prin hotel cu bagajele �n spinare p�nă la camera 6313.
După c�teva minute de relaxare, mi-am zis că ar fi păcat să ratez priveliştea Pieţei Roşii noaptea, �n lumina reflectoarelor, aşa că m-am blindat cu aproape toate hainele din bagaj, am luat aparatul şi trepiedul şi m-am aventurat afară.
După c�teva poze cu biserica Sf. Vasili Blajinul ÅŸi turnurile de la Kremlin, am pornit spre hotel, alungat de gerul care �mi lipise degetele de trepied, dar ÅŸi de niÅŸte miliÅ£ieni care probabil m-au confundat cu un imperialist american cu intenÅ£ii necurate (sau le-a fost milă să mă vadă �ndur�nd frigul–n-o să ÅŸtiu niciodată care e varianta corectă, av�nd �n vedere că stiu doar 2-3 cuvinte �n rusă).
