Aventurile lui Habarnam

N-au trecut bine 5 săptămâni de vacanță și m-a apucat dorul de casă și plictiseala. Știu că pare ciudat sau chiar revoltător pentru cei care n-au ajuns până acum în India, știu că sunt o grămadă de chestii de văzut, însă la un moment dat te saturi de forturi, palate și morminte, ți se acrește de bazare, piețe și tarabe și ți se face rău numai când te gândești că trebuie iar să iei rucsacul și să urci în tren sau autobuz și să bâțâi din picioare căteva sute sau mii de kilometri până la următoarea destinație. Așa că safari-ul a venit la momentul oportun—ceva nou, inedit, care rupea rutina turistică și care avea să fie și ceva mai relaxant decât maratonul zilnic între hoteluri, monumente și alte de-astea.

Nu știu de ce m-am trezit la șase, pentru că puteam să bag mâna în foc că o să întârziem. Pathan tot ne aburea că jeepul s-a dus să ia întâi frumoasele englezoaice (adică oximoronul), însă pe la 8:30 jeepul a apărut fără ele (probabil nu terminaseră operațiunile de înfrumusețare). Am plecat în deșert, la 40km de Jaisalmer, unde ne așteptau cămilele, și am ajuns în mai puțin de o oră. Am făcut cunoștință cu cămiloiul meu, Rupa, iar Joshua s-a ales cu unul mai tânăr, Papura. Cea de-a treia cămila, mai negricioasă, era în perioada de training și aveam să vedem în curând o grămadă de mofturi din partea ei, de fiecare dată când trebuia să facă ceva.

Am verificat dacă primisem tot ce ni se promisese. N-am desfăcut bagajele, însă am zărit sticlele de whisky, o sticlă de Pepsi, grămada de pături și carnea de pui. Care se prezenta sub forma a doi pui ascetici, cu pene care mai ascundeau găurile dintre coaste și bineînțeles, vii. Starea aceasta n-a persistat mult timp. Hukam, bucătarul, a scos un brici bont și i-a tăiat gâtul unuia dintre pui (de fapt, la cât de bont era briciul cred că mai corect e să spun că i-a rupt gâtul). A fost ”cojit” de pene în doi timpi și trei mișcări și pus la păstrare pentru masa de prânz.

Încălecatul n-a fost greu, deși a trebuit să fac un fel de mișcare de taekwondo cu piciorul care trebuia aruncat peste șa. Rupa s-a ridicat întâi pe picioarele din spate, apoi și pe cele din față, făcându-mi cadou o serie de senzații tari, care în zilele care au urmat au început chiar să îmi placă, mai ales că probabil arătam ca la rodeo. Mă orientasem bine cu alesul cămilei, pentru că Rupa era pe post de ”senior camel”, cu un CV bogat în activități de gen safari. Joshua mă urma în spate, călare pe Papura, iar Naran (ghidul) și Hukam (bucătarul) mergeau pe jos, pe lângă a treia cămilă care protesta în zadar din cauza încărcăturii. De ”oximoronul” englezesc nici urmă… Naran ne spusese că au luat-o înainte cu jumătate de oră și că probabil urma să ne întâlnim pentru prânz.

Există tot felul de legende despre mersul pe cămilă. Prima ar fi chestia cu scuipatul. Sincer, n-am văzut nici o cămilă scuipând (și în ultimele două săptămâni de călătorie am văzut câteva sute bune de asemenea animale). În schimb, poluau aerul de fiecare dată când ridicau coada… de parcă ar fi mâncat fasole cu costiță. Norocul meu era că eram pe prima cămilă, în schimb Joshua se strâmba nefericit în spatele meu de fiecare dată când Rupa își dădea ”aere”. O altă legendă e cea cu fundul care te doare de te ia naiba pe cămilă. Total neadevărat—șeile erau suficient de confortabile. În schimb erau foarte late, așa că stăteam crăcănat și nici măcar nu aveam scări în care să le sprijin. Drept urmare, în scurt timp m-am simțit cum se simțea probabil VanDamme când făcea șpagatul între două scaune. N-ai ce face, te obișuiești, și te alegi și cu o mobilitate de invidiat.

N-am ce să va povestesc despre deșert decât că fiecare minut călare pe cămilă seamănă la perfecție cu cel dinainte. Peisajul nu e ce vă așteptați de la Sahara—există din belșug copăcei și boscheți care îl decorează și, din când în când, stâlpi de înaltă tensiune. Cămilele merg în șir și nu poți să te întorci să vorbești cu persoanele din spate, pentru că apare riscul să te dezechilibrezi și să cazi ca prostul din șa. Așa că în scurt timp treaba devine relaxantă, ca un disc de pickup care se rotește în gol și zice: ”Copii, vreți să vă spun o poveste?… … Copii, vreți să vă spun o poveste?… … Copii, vreți să vă spun o poveste?… … Copii, vreți să vă spun o poveste?… …”

După trei ore de mers, am oprit să luăm prânzul la umbra unor arbuști. N-am avut timp de plictiseală, că m-a lovit microbul numit ”birdwatching”, mai ales că foarte aproape era un cuib de vulturi de dimensiuni impresionante. M-am apropiat cu riscul de a încasa niște pliscuri în cap, însă pasărea n-a sinchisit să se ia de mine și a zburat într-un copac vecin. Și de fiecare dată când încercam să mă apropii cât mai mult, își cam bătea joc de mine și ”țup!” (adică ”fâl-fâl”) în alt copac.

După prânz am urcat din nou în șa și am pornit spre dunele de nisip, unde urma să petrecem prima noapte. Ceea ce a cerut încă patru ore de șpagat în șa. Partea bună a fost că am învățat (cât de cât) să conduc cămila—ceea ce presupunea să știu să pleoscăi din limbă pe cerul gurii pentru a-l face pe Rupa să se miște mai cu entuziasm. Oricum, entuziasmul dura între zece și unsprezece secunde, așa că a trebuit să pleoscăi aproape continuu.

Dunele erau într-adevăr un peisaj special. Mici, însă fără urmă de boscheți, iar dacă îți puneai mâinile la ochi ca niște ochelari de cal, puteai să îți imaginezi că ești în Sahara.

Am debarcat între două dune unde am luat cina și am avut parte de un apus frumos (și foarte rapid), după care ne-am întins saltelele pe nisip și, sub cerul liber și doar trei pături fiecare, am adormit încercând să identificăm steaua polară.

Jaisalmer. Un fort vechi, din 1156, construit integral (ca și micul sătuc din jur) din piatră galbenă, motiv pentru care e cunoscut ca ”golden city”. E crescut ca o ciupercă în mijlocul deșertului, la numai 150km de granița cu Pakistan și e punctul de plecare favorit pentru safari-urile pe cămile.

Trenul a ajuns în Jaisalmer la 5 dimineața. Am coborat în gară chior de somn, și n-am apucat să ma dezmeticesc că au tăbărât pe mine o turmă de indivizi care trăgeau de mine să mă ducă la diverse hoteluri. M-am trezit brusc și am aplicat ceea ce mă sfătuise doctorul din Jaipur: ”Releash the anger”. Am urlat un pic la ei și s-au calmat, așa că am reușit să ies de pe peron, întrebându-mă unde voi găsi hotelul pentru care primisem o recomandare, ”Himalayan Guest House”. Norocul meu proverbial (proverbul zice că am petrecut probabil mult timp ÎN oliță, nu PE) s-a dovedit a funcționa și de data aceasta: cum am ieșit din gară, un individ înfofolit în șal s-a apropiat și mi-a arătat o carte de vizită cu Himalayan Guest House și m-a poftit într-o ricșă. Era cât pe ce să urc, când m-a pocnit curiozitatea… sau mai degrabă dorința de a verifica ce știam despre hotel. Voiam să mă asigur că e în interiorul fortului, așa că l-am întrebat pe individ—a zis că nu, că e în sat. Pliantul pe care îl aveam zicea altceva, așa că am început să îl bombardez cu întrebări: cum îi cheamă pe patron și pe fratele acestuia. A început cu S.F.-uri de genul că pliantul e vechi, mi-a dat niște nume aiuristice, așa că m-am lămurit: era unul dintre cei care te agățau cu numele unui hotel faimos și te duceau într-un bordei mizerabil. L-am alungat (aproape a trebuit să fac uz de tehnici de karate, noroc că rucsacul imens nu mă lăsa să fac tehnici à-la VanDamme).

La zece metri mai încolo, un alt individ cu o pancartă cu numele aceluiași hotel a început să se îndrepte spre mine. Am lăsat garda jos doar după ce mi-a răspuns la toate întrebările: patronul e Pathan, iar numele fratelui e Mathar. Mi-am urcat bagajele în jeep și în zece minute am ajuns în fort, în fața hotelului. Pathan și-a făcut și el apariția, ne-a tratat cu tradiționalul ”chai” și ne-a rugat să avem răbdare până se eliberează ceva camere mai de doamne-ajută. Între timp am comandat micul dejun pe acoperișul hotelului și am băut cu spor ceai după ceai, în compania lui Joshua, un american care aștepta și el o cameră.

Joshua era fotograf în San Francisco pentru Patagonia, o companie de echipament outdoor, și cutreiera India cu avionul și kilogramele de echipament foto în spate. În timp ce discutam despre toate tâmpeniile posibile, Pathan a urcat scările din piatră galbenă, ascuns după un imens album cu poze din safari, cu un zâmbet care prevestea deja tehnici studiate de salesman. Nu i-a luat mult să ne prezinte oferta: pentru doar 750 de rupii pe zi ($17), urma să călărim în deșert pentru patru zile, în condiții ”deluxe”: fiecare cu cămila lui (cămilă cu pedigree, nu cumpărată de la armată și cu găuri de gloanțe în cocoașă), mâncare din belșug—pui, orez, legume, chapati, fructe, fulgi, lapte etc., corturi, saltele izolante și cinci pături de căciulă, whisky și Coca-Cola, și apă îmbuteliată din belșug. Și toate astea în compania a două tinere englezoaice. Frumoase, în opinia lui Pathan, ceea ce pentru mine era un oximoron. Joshua a fost de acord, așa că în scurt timp am și plătit cele trei mii de rupii pentru patru zile, urmând ca a doua zi la prima oră să pornim spre marele deșert Thar.
Am lenevit în compania micului dejun până după răsăritul soarelui, ca niște șopârle pe piatra galbenă de pe acoperiș. Într-un final am plecat în căutarea unei cafele în piața din jurul fortului. N-am avut parte de un succes fenomenal: 99% din restaurante aveau doar Nesscafe, cu un gust oribil și departe-departe de ceea ce căutam. Într-un final, am găsit cafea italiană (adică espresso) la un hotel lângă fort, pe acoperișul căruia am ”șopârlit” încă ceva timp, savurând o cafea mediocră. Singurul deranj erau avioanele militare care șuierau pe deasupra deșertului, între bazele de la graniță.

Ne-am întors la hotelul nostru, unde se eliberaseră camerele. Am primit o cameră incredibil de curată și comfortabilă pentru cât costa—50 de rupii, adică doar un pic mai mult de $1, m-am delectat cu un duș și am plecat să bântui bazarul aglomerat din jurul fortului. Mi-am cumpărat ce mai aveam nevoie pentru safari: o geantă pentru minimul necesar și o pălărie din piele de cămilă, stil Indiana Jones.

Restul după amiezii plănuiam să îl consumăm la câțiva kilometri de oraș, unde se găseau cenotafele unor brahmani și de unde se putea vedea un apus superb, având fortul în fundal. Ne-am învârtit de câteva ori printre monumentele funerare și ne-am plictisit; având în vedere că apusul (ca orice chestie indiană) întârzia, ne-am întors în fort, unde măcar aveam ce face.

Am mai dat o tură prin bazar, Joshua făcând poze și eu ciondănindu-mă cu vânzătorii care se agățau de noi ca ploșnițele, și am admirat superbele haveli (case ale bogătașilor) sculptate din aceeași piatră galbenă.

Însă în cele din urmă, ni s-a făcut foame, așa că ne-am îndreptat spre restaurantul Monica (bine că nu se chema ”Maricica”—aș fi fost mai surprins). Am savurat un pui cu ghimbir în compania unor vechi prieteni, Ron și soția sa, de care mă ciocneam accidental în fiecare oraș: la concertul Triveni din Varanasi, în Jodhpur la Yogi’s și în fortul din Jaisalmer. Ni s-au alăturat și Joshua și un tânăr austriac, care s-a lăudat că știe două cuvinte în română. După cum mă așteptam, acestea erau ”Sugi p***”.

Village safari. Nu e, asa cum v-ati astepta, o cursa cu un jeep deschis, pe un drum prafuit din desert, printre spini si vegetatie de sahel, in care tragi cu pusca in satenii care ies in cale. E doar o cursa cu un jeep deschis, pe un drum prafuit din desert, printre spini si vegetatie de sahel, in care inghiti jumatate din praful de pe drum (nici o problema, satenii fac rost zilnic de altul) si vezi si altceva decat monumente. Adica oameni. Si nu turisti.

Am plecat dimineata la prima ora (adica 10 pentru indieni, care sunt mai lenti), impreuna cu un grup de patru englezi din Lake District, intr-un jeep Mahindra stravechi, asemanator cu Willy’s-urile din al doilea razboi mondial. Prima tinta pentru safari era un sat la cativa kilometri buni de Jodhpur, locuit de bishnoyeni, o populatie cu o religie mai ciudata, venerand elemente ale naturii. Drumul a parasit curand zona locuita si galagioasa a capitalei Marwar, incepand sa strabata zone cu aspect semidesertic (sahel, daca n-ati chiulit in masa de la lectiile de geografie). Asfaltul a disparut rapid, inlocuit fiind de un praf care rapid ne-a transformat intr-un fel de statui (sau daca va este mai familiara notiunea de meserias care renoveaza apartamente, imaginati-va unul dintre aia, dupa ce a smirgheluit un apartament cu 4 camere). Am vazut, spre suprinderea mea, gazele. N-am reusit sa ma apropii prea tare de ele, asa ca multumiri zoom-ului aparatului foto pentru ce vedeti mai jos.

Am vazut si pauni si, spre aceeasi suprindere, am vazut ca pot zbura. Nu fantastic, dar suficient ca sa se catere in copaci sau sa se fereasca de turistii agasanti care vor sa ii pozeze. Si am aflat si o glumita englezeasca pe care Ron (unul dintre colegii de calatorie) a avut grija sa o afle toata lumea, inclusiv soferul care nu rupea o boaba engleza: „How many eggs can a peacock lay?… The peacock does not lay eggs, but the peahen may.”

Am ajuns in cele din urma la o casa bishnoy, din lut si balegar de bivol, unde niste tanti cu ditamai lacatele de aur (un fel de cercei) in nas ne-au invitat la ceai. Una dintre ele legana un plod intr-un leagan improvizat din carpe, insa senzatia zilei a fost bunica clanului, in varsta de 105 ani, care se tinea inca bine si umbla vioaie prin curte. Explicatia? Consumul de opiu, destul de des intalnit in aceasta zona–insa nu fumat, ci mancat sau baut. Am gustat si noi opiu si ceea ce pot sa va spun e ca e foarte amar–toata lumea s-a strambat iar ceaiul dulce cu lapte care a urmat ne-a mai calmat papilele.

Urmatoarea etapa a fost un sat vecin in care toata lumea facea oale. Ne-am jucat si noi la roata olarului, iar mie mi-au iesit, spre mirarea tuturor, niste opere care ar fi stat la mare cinste in galeriile cubiste. Nu stiu daca ar fi avut alta utilitate, insa nu asta e arta moderna? Curios e ca oalele aproape perfect sferice nu erau facute pe roata olarului, ci de un alt nene care folosea o lopatica si batea o oala cilindrica pana o facea sferica. Incredibil de sferica!

Am mai poposit si la un mos cu turban care tesea la un razboi (nimic fantastic, bunica mea se descurca mai bine decat el) si, dupa ce soferul a mai batut campii invartindu-se suficient cat sa inghitim inca jumatate din praful din zona, am ajuns la o casa unde urma sa mancam.

Un alt mos cu turban si o tanti (fara turban) ne-au pregatit, in stil traditional, turte de sorg (chapati) cu un fel de sos si cu trestie de zahar. Desi modest, pranzul a fost extrem de gustos, si ne-a parut rau ca trebuie sa plecam din nou prin praf. Safari-ul, desi interesant, fusese sumar (mai mult plimbat decat vazut) si facut intr-un stil oarecum hei-rupistico-turistic.

Am incheiat ziua bifand ce imi doream sa fac: sa beau makhania lassi (iaurt cu sofran si cardamom), sa mananc mawa ladoo si alte dulciuri specifice si sa casc gura prin bazarul de mirodenii. Care e modest si plin de escroci pusi pe jefuit turistii. Si, desi Mohanlal Verhomal nu e unul dintre magazinele cele mai ieftine, e recomandat de ghidul Lonely Planet. In plus, discutia apriga cu fiica patronului referitoare la comparatia dintre sofranul indian si cel de kashmir, m-a invatat multe si m-a determinat sa plec de acolo cu geanta plina de cardamom verde si alte mirodenii care iti gadila narile in stil pur indian.

Trenul a intarziat, bineinteles, mai bine de o ora. Ceea ce mi-a dat timp sa intreb la informatii unde e vagonul „WL”, in ce parte a peronului. Dupa ce s-a stricat de ras, impiegatul de acolo mi-a soptit ca WL inseamna waiting list, si ca trebuie sa obtin un loc. Asa imi trebuie, daca mi se nazare sa merg cu clasa a 2-a (ca n-am gasit la 1-a). Cand m-am urcat in tren si am intrebat un vecin de la cine cer patura si cearsaf, noroc ca era somnoros ca nu s-a amuzat prea mult. Mi-a zis ca la un extraterestru ca nu exista asa ceva la clasa a 2-a. Fiecare isi cara dupa el salteaua, pernele si cearsaful in tren.

Asa ca, dupa ce mi-am legat bine rucsacul de pat cu lantul si lacatul din dotare, l-am luat in brate tandru (stiti si voi ca gestul transmite siguranta), m-am acoperit cu salul indian pe care noroc ca il achizitionasem cu o zi inainte, si am adormit–dardaind cu o frecventa superioara si in opozitie de faza cu cea cu care trenul se balansa. Am rezistat eroic cele 6 ore de calatorie pana in Jodhpur.

Unul dintre orasele „must-see”, Jodhpur e capitala fostului regat rajput Marwar (adica „taramul mortii”, in traducere), un orasel destul de linistit in prezent. Daca Jaipur e orasul roz, Jodhpur e orasul albastru. Si chiar arata asa, vazut de la inaltimea fortului Meherangarh–majoritatea caselor sunt vopsite in albastru (culoarea initiala a Branmanilor, actualmente folosita de orisicine), plecand de la premiza ca e o culoare racoritoare in zilele de vara si ca alunga tantarii. Ce-i drept, albastrul seamana extrem de tare cu cel al lampilor de prajit tantari.

M-am cazat la Yogi Guesthouse, chiar in coasta fortului. Casa are 500 de ani, e albastra (cum altfel), iar camerele sunt curate si au picturi rajpute pe pereti. E o atmosfera foarte calda, iar mancarea e excelenta–servita pe acoperisul care ofera o priveliste superba a fortului si a orasului. In plus, am gasit pentru prima oara espresso adevarat in India si m-am delectat cu unul in stil italian, care ar fi topit lingurita daca as fi avut curaj s-o baj in cana.

Nu ai mare lucru de vazut in Jodhpur in afara de Meherangarh (Fortul Maret). Insa e singurul fort pe care merita sa il vezi in toata India. Si cred ca acest lucru se datoreaza si excelentului ghid audio disponibil, care pe langa explicatiile de interes turistic, ofera anecdote, muzica de fundal care variaza cu zona, si o gramada de optiuni.

Fortul n-a fost niciodata cucerit. Cel mult a luat cateva ghiulele in barba, iar semnele au ramas si astazi. Iar dupa acea batalie de 6 luni castigata, maharajahul a construit inca o poarta inaintea celei stirbite.

Insa piesa de rezistenta e poarta de fier, cu tepi imensi care sa tina piept atacurilor cu elefanti. Dupa ea, pe perete vezi mulajele unor maini mici. Sunt ale sotiilor si concubinelor maharajahului Man Singh, care in 1843, la moartea acestuia in lupta, s-au aruncat pe rugul unde ardea cadavrul acestuia. Gestul traditional, numit „sati”, a luat sfarsit atunci pentru familiile regale, insa guvernul indian l-a interzis oficial abia in 1987.

In curtea urmatoare, a incoronarii, tronul era insignifiant. Ce era interesant, intr-adevar, erau fatadele cladirilor care inconjurau curtea, cu ferestre filigranate, numite „jhali”. Nici o fereastra nu seamana cu alta, fiecare are un model diferit–e extraordinara combinatia dintre asimetrie si simetrie, conferind farmecul arhitecturii mughale.

Dupa ce am vizitat colectia de arme si galeria de palanchine ale maharajahului, carate de oameni sau elefanti, m-am impiedicat de un mos langa narghilele si vase din care se bea opium. Da, se bea. Rajputii erau (si sunt) mari consumatori de opiu–cand plecau in batalie, la nasteri, inmormantari (si probabil si la botezuri, nunti si cumatrii) luau cate o doza serioasa. Obiceiul persista, la festivalurile din zona, chiar daca opiul e in afara legii.

Si am mai zabovit un pic in curtea incoronarii, pentru ca tocmai incepuse o demonstratie de infasurat turbanul, dintr-o esarfa lunga cam de 5m. Promit sa incerc si eu, desi probabil o sa arat ca o bobina radio infasurata de un amator.

Am parasit fortul, multumit si impresionat, insa prea tarziu pentru a vizita interiorul „Taj-ului” din Marwar, Jaswanth Tanda, un mormant cu cea mai frumoasa vedere asupra Jodhpurului (vedere de care se bucura toata lumea in afara de „proprietar”).

Spre seara, Bunty, managerul hotelului, m-a luat cu masina (ocazie cu care era sa faca vreo zece accidente cu ricse) pana la o scoala de pictura, „Marwar Heritage Art School”. Daca palatele, castelele si monumentele sunt splendide vazute de la distanta insa lipsite de delicatete si detaliu vazute de aproape, miniaturile Rajasthanului se apropie de perfectiune. Pictate cu pensoane din coada de veverita (niste veverite mici, dungate, care paraziteaza cladirile din toata India de nord), pe marmura, matase sau hartie de orez, cu culori din pigmenti minerali, miniaturile sunt mostenire a artei persane, si nici macar cu o lupa nu reusesti sa vezi toate detaliile. Despre defecte… cu atat mai greu. Insa si preturile sunt pe masura muncii–o miniatura serioasa ia cel putin o saptamana de lucru.

Seara mi-am petrecut-o la un internet cafe, aducandu-mi jurnalul la zi. Si, pentru ca managerul de la hotel, Bunty, fusese foarte amabil si ma dusese la scoala de pictura, am consimtit sa il ajut sa raspunde la doua mailuri catre clienti, avand in vedere ca engleza lui era cam de balta. Foarte fericit mi-a multumit, si m-a rugat sa il mai ajut, intr-o problema foarte importanta. Si pentru ca am fost de acord, a trebuit sa ii compun un e-mail de dragoste foarte induiosator, care sa stoarca o lacrima si un suspin de la o oarecare Anneliese, care nu ii mai daduse semne de viata de ceva timp. Nu garantez ca in urma e-mailului nu s-a lasat cu ghivece sparte in capul lui Bunty sau alte de-astea.