Aventurile lui Habarnam

Jaipur e faimos pentru bijuteriile din argint si pietre semipretioase. Mai ales pentru pietre. Gasesti la orice colt de strada vanzatori de obsidian, malachit, turcoaz, ochiul-tigrului, agat si inca o duzina, fie ca e vorba de un magazin luxos, o taraba sau pur si simplu o carpa intinsa pe trotuar.

Stiam ca pietrele sunt folosite nu doar pentru aspect, ci si pentru influenta pe care o au asupra purtatorului, existand chiar o „stiinta” a vindecarii folosind aceste pietre. Si pentru ca, in Varanasi, Luke (americanul din Alaska) imi spusese ca singura persoana, sau chiar mai mult, singurul lucru pentru care merita sa vizitez Jaipurul este Dr. Chauhan, unul dintre cei mai cunoscuti experti in „gem therapy”. Avand in vedere ca nu costa nimic (doctorul accepta donatii doar de la pacientii pe care ii vindeca), am hotarat sa il vizitez, in drum spre Sanganer, oraselul faimos pentru hartia facuta manual.

Dupa cateva telefoane, am gasit (totusi destul de greu) casa doctorului, ascunsa intr-o zona rezidentiala linistita si curata. Am fost invitat in biroul racoros al acestuia, care arata ceva intre o biblioteca de medicina si un laborator de geologie, cu instrumente ciudate pe masa. N-am apucat sa identific titluri cunoscute in rafturile bibliotecii, ca doctorul si-a facut aparitia, in slapi si mustata. I-am explicat ca n-am venit in postura de pacient, ci doar ca sa aflu mai multe despre „stiinta” vindecarii cu ajutorul pietrelor si sa intalnesc persoana interesanta despre care imi vorbise Luke. A zambit pe sub mustata si a scos imediat un pendul, m-a rugat sa pun mana pe o grila metalica din mijlocul biroului, a luat un fel de “harta” si a inceput sa penduleze pe deasupra. Scepticismul meu, bazat macar pe cei sase ani de medicina, a primit o lovitura puternica in urmatoarele cinci minute, in care doctorul mi-a spus pe rand nu numai problemele de sanatate pe care le am, ci si cele pe care le-am avut si au trecut, ce boli am avut in familie, precum si cate ceva despre personalitatea mea si modul de a reactiona. Am ramas cu gura cascata, mai ales ca Dr. Chauhan nu era genul care sa para sarlatan (in nici un caz nu arata nici a vrajitor sau astrolog, cu palarie tuguiata cu stelute). Nu m-a lasat mult in starea de perplexitate (probabil ca dauneaza organismului) si mi-a explicat ca stiinta pe care o practica nu e inventata de el, e din vechile scripturi vedice, si a fost practicata mii de ani. Ce face el cu pendului se numeste ‘dowsing’, pendulul reactionand la anomaliile aurei. Sincer, inca imi vine greu sa cred ce am vazut. I-am multumit doctorului, si am insitat sa primeasca macar un onorariu simbolic pentru “consultatie”, chiar daca a fost unul dintre putinii indieni la care a trebuit sa insist sa primeasca bani.

Inca rasucind problema pe toate fetele si incercand sa fiu sceptic, am sarit intr-o autoricsa care m-a depus in praful din mijlocul drumului in Sanganer. Prima impresie a fost ca am venit degeaba, pentru ca toate magazinele de pe marginea drumului aveau obloanele trase. Insa intreband “din poarta in poarta” am fost indrumat pe o ulita laturalnica spre una dintre fabricile de hartie “handmade”. N-am avut norocul sa pot vedea fabrica, insa mi-am bagat nasul in magazinul accidental deschis. Tot felul de carnetele, seturi de papetarie, ambalaje zaceau pe rafturi, asa ca le-am luat la rasfoit sa vad si eu faimoasa hartie de Sanganer. Ce-i drept, au cu ce sa se laude—hartiile din bumbac sau hartiile reciclate, cu incluziuni incepand de la mici fire textile colorate, pana la petale de trandafir si craita sau fire aurii, sunt superbe. Mi-ar placea sa primesc factura la telefon si la intretinere pe asa ceva. Insa nu cred ca sunt mari sanse, asa ca i-am multumit directorului pentru mostrele facute cadou, i-am promis ca o sa vizitez fabrica data viitoare cand ajung in Jaipur, si am acceptat sa ma duca cu masina pana un atelier care facea ceramica si imprimeuri textile manuale.

Ma temeam ca bunavointa acestuia va insemna un comision gras pentru el la orice as fi cumparat de la atelier, insa n-a fost asa. Nimeni n-a incercat sa imi bage nimic pe gat, iar patronul atelierului a fost extrem de amabil si bucuros ca cineva se intereseaza de mestesugurile locale. Hemant Doraya, un nume neobisnuit pentru un indian, absolvise un MBA si refuzase posturi in multinationale pentru prelua afacerea familiei, care altfel ar fi murit (datorita lipsei interesului generatiei tinere pentru aceste “arte”).

Jaipurul e faimos pentru ceramica albastra, facuta dupa o reteta veche persana. Asa ca Hemant m-a condus mai intai in atelierul de ceramica, unde mi-a explicat procesul de fabricatie. Materialul e un amestec din 95% pulbere de cuart, sticla, clei vegetal si sare, care e turnat in forme, care apoi sunt rasturnate si lasate la uscat, dupa ce in prealabil golurile au fost umplute cu cenusa pentru a mentine forma. Dupa ce se usuca, piesele sunt pictate manual, apoi date cu un strat de smalt si bagate la cuptor. Aici, culorile se schimba miraculos: negrul devine un albastru intens, iar culoarea maro se transforma intr-un albastru deschis, care da faima ceramicii din Jaipur. La cuptor, jumatate din piese se sparg, insa nimeni n-a gasit pana acum un remediu, desi de cateva sute de ani meseriasii se tot chinuie.

Am intrat apoi in atelierul de “handblock printing” unde piese incepand de la batiste pana la cearsafuri de pat sunt imprimate manual, pe bumbac de prima calitate din sudul Indiei. Imprimarea se face cu blocuri de lemn sculptate cu diverse modele, care se inmoaie in pigmenti (din fier) si apoi sunt “trantite” pe panza. Am asistat la o demonstratie pe viu, in care un elefant a inceput sa prinda contur, apoi culoare, pe o batista care am primit-o apoi cadou, In final, panza imprimata se fierbe intr-un cazan de cupru impreuna cu petalele si frunzele unei flori care creste in desert, pentru a fixa culorile si a le face mai vii.

Pasul urmator a fost o vizita in magazinele cu ceramica si textile care vindeau ce scotea atelierul—vaze, cani, faianta, oale si farfurii, respectiv fete de masa, cearsafuri, materiale pentru rochii, fete de perna si batiste. Cel putin la capitolul imprimate, cred ca as fi cumparat jumatate din magazin, avand in vedere ca piesele erau superbe iar imprimeurile o bijuterie.

Inainte de a parasi magazinul Sakshi am mai facut cunostinta cu o arta indiana, cea a peticirii (patchwork), iar Hemant mi-a aratat una din piesele de rezistenta, facuta din carpe vechi cumparate (la origine fabricantii faceau peticele, le lasau la invechit cativa ani, apoi le asamblau). Rezultatul e, la fel, suprinzator—se pare ca am inceput sa ma obisnuiesc cu gusturile indienilor.

Am luat autobuzul din Sanganer pana inapoi in Jaipur, nu inainte de a-i multumi lui Hemant pentru rabdare si pentru a-l felicita pentru decizia de a continua traditia familiei in ulitele prafuite din satucul de langa aeroport. Autobuzul m-a debarcat in fata Palatului Vanturilor, la un pas de Palatul Maharajahului. Inca locuit de ultimul maharajah, Jaipur City Palace are o colectie impresionanta de arme, textile, miniaturi in stil persan si alte picturi. Arhitectura e impresionanta, insa deja am devenit imun la balcoanele si turnurile filigranate din marmura. M-au impresionat mai degraba Ford-ul Thunderbird, Willys-ul si Studebaker-ul din proprietatea maharajahului, garzile cu turban rosu (care bineinteles ca acceptau sa faca poze cu turisti dupa care le cereau bacsis) si, mai ales, niste vase imense de argint, inalte de 2m si cu o capacitate de 900l, in care unul dintre maharajahii dinainte isi cara apa de Gange in vizitele spre Europa.

Ce am uitat sa mentionez, e ca am avut bafta sa pic in mijlocul unui festival mai neobisnuit, Makar Sankrati—toata lumea era pe acoperisuri la inaltat zmeie, inclusiv in palat. Ceea ce explica de ce magazinele erau inchise, si de ce pe tot cerul Jaipurului dansau zeci, poate sute de mii de zmeie. Am cascat si eu gura la competitia de lansat zmeie cat mai sus, pana cand a inceput sa ma doara gatul, de la atata uitat in sus.

Iar in final, dupa ce intunericul s-a lasat, m-am amuzat oarecum de doi papusari insistenti care m-au urmarit insistenti incercand sa-mi vanda papusi traditionale cu Maharaja si Maharani, camile sau elefanti—pana cand mi-a venit ideea sa le spun ca in Romania papusile sunt considerate ca aduc ghinion, moment in care m-au abandonat, dezamagiti, si gandindu-se probabil la copilaria nefericita a copiilor romani.

Dupa micul dejun m-am urcat intr-o ricsa si, dupa un „Mana, birjar!”, am ajuns ca un maharajah in fata Palatului Vanturilor din orasul vechi, de unde urma sa iau autobuzul spre fortul Amber. Si pentru ca, vadit, ma plictiseam, doi localnici s-au asezat jos si din doua cosuri au scos o mana de cobre si au inceput sa le cante. Probabil se plictiseau si ele, ca dadeau foarte apatice din cap. Si nici macar n-au catadicsit sa ma muste dupa cele 5 minute in care flautistii s-au straduit sa ma convinga sa ma apropii. Bineinteles ca nu pe gratis, ce v-ati inchipuit?

Am driblat vanzatorii si cersetorii si am reusit sa ma urc in autobuz, iar 11km mai tarziu coboram la baza dealului pe care se ridicau forturile Amber si Jaigargh. Si, nu numai pentru ca imi era lene sa urc pe jos pana la primul, am incalecat pe un elefant si „Dii!” la deal. N-a fost asa de simplu, cum va povestesc, insa am ajuns pe cea mai mare namila de pachiderm, care a inceput tacticos si plictisit sa urce spre fort. Unor stomacuri mai sensibile probabil tangajul le-ar fi daunat, dar eu eram prea preocupat sa echilibrez „saua”, ca sa nu ma trezesc alunecat pe burta elefantului. Nu de alta, dar era mascul.

Curand am ajuns la fort, trecand pe langa un alt elefant vopsit, cu 4 turisti in spate, care se oprise tacticos in mijlocul cararii sa-si faca nevoile. Daca va intrebati cum miroase, ei bine, cam ca intr-un grajd cu 20 de cai. Iar daca ai norocul sa calci in „balega” de elefant, norocul se intinde pana la genunchi (nu, nu mi s-a intamplat. Inca). La fort am dat peste niste elefanti mai sociabili si mai veseli. Dintre care o elefantica a dezvoltat o pasiune pentru mine. M-a usurat de o bancnota de 50 de rupii pe care i-a dat-o stapanului. Dupa care a pozat cu mine, si la sfarsit a dat noroc cu trompa, umplandu-mi mana de muci de elefant.

Fortul Amber, prima capitala a statului Jaipur, e interesant si nu prea. Probabil pentru ca dupa ceva timp toate palatele si castelele incep sa semene. Arhitectura si iar arhitectura, stil mughal (adica un fel de magic mix arabo-hindus), si un pavilion cu apartamentele maharajahului, odata decorate cu mii sii mii de oglinzi.

Un kilometru si ceva mai sus am dat peste celalalt fort, Jaigarh, unul dintre putinele forturi din Rajasthan care n-a fost niciodata capturat. E imens, dovada ca dupa ce m-am plimbat pe zidurile crenelate si am vazut Jayavana, cel mai mare tun din lume, am reusit sa ma ratacesc. Mi-a luat jumatate de ora sa gasesc iesirea. Minte creata a mai avut arhitectul–daca era invadat castelul, locuitorii probabil plecau iar invadatorii se mai invarteau cateva zile cautand semnele „Exit”.

La intoarcere am renuntat la elefanti. Am coborat per-pedes si m-am agatat de un autobuz pana in centrul orasului vechi. Si am profitat de neatentia soferului si am pozat „templul” de pe bord, cu statuete ale zeilor preferati, ghirlande de flori si betisoare parfumate. Aceste temple sunt nelipsite de pe bordul autobuzelor, insa n-am reusit sa-mi dau seama ce zei feresc de accidente si amenzi de circulatie–panteonul hindus are 330 de milioane de zeitati!!!!!!

Autobuzul m-a debarcat in mijlocul traficului nebun din Badi Chaupar, rondul de langa Palatul Vanturilor. Prima senzatie a fost ca mi-a pus cineva in gura o teava de esapament, dupa care auzul a luat una in cap, de la miile de claxoane care se incapatanau sa prinda ritmul traficului. Jaipurul o fi el roz, dar e cel mai poluat oras din cate am vazut pana acum, din toate punctele de vedere.

Si, inainte de a porni spre hotel, am dat un tur de forta prin Johari Bazar, unde m-am abtinut sa probez sari-uri si turbane, si unde m-am ratacit intr-un final. Obosit si plictisit, m-am felicitat ca am cumparat biletul de tren pentru Jodhpur pentru sambata seara.

Iar la plecarea din orasul vechi, m-am minunat de cate zmee zburdau fara sa le pese de poluare. E un sport care se bucura de o mare popularitate printre copii, mai degraba o arta care se pare ca isi are originea in scrierile vechi sanscrite.

Faptul ca trenul intarziase trei ore si jumatate in seara dinainte, avusese si un rezultat bun: in loc sa ajunga in Jaipur la 3:30 dimineata, a ajuns la 6. Gara era deja plina de „petitori” pentru hoteluri, potentiali ghizi. Si pentru ca toate hotelurile la care sunasem cu o seara inainte erau pline, am am dat buzna in Biroul Guvernamental de Turism de langa gara, cu speranta ca voi gasi o lista de hoteluri decente. Am ales sa stau la o familie indiana, in speranta ca voi scapa de hoarda de escroci care abia asteptau sa puna mana pe turisti si sa ii jecmaneasca.

Insa daca v-ati imaginat ca functionarii guvernamentali in India sunt cinstea intruchipata v-ati inselat. Mustaciosul de la birou a incercat initial sa ma dea pe mana unui sofer de auto-ricsa sa imi arate niste hoteluri, si dupa aia sa ma plaseze la niste case de oaspeti nesimtit de scumpe. Pana la urma, dupa ce a vazut ca n-are pe cine sa fraiereasca, m-a plasat la o familie de indieni care avea o mica casa de oaspeti.

Am ajuns imediat, si am fost primit foarte cald de patron, intr-o camera curata, cu baie proprie si televizor (bine, nu puteau sa fie toate perfecte, drept urmare telecomanda nu mergea, si apa calda era doar pana la pranz). Insa zona, in afara orasului vechi, era extrem de linistita, curata (am vazut si eu primele case din India care arata in sfarsit locuibile, fara geamuri sparte, vopsea scorojita si igrasie pe pereti), iar patronul m-a sfatuit numai de bine in ceea ce priveste ce merita vazut si ce nu, cat sa dau pe ricse, unde sa nu fac cumparaturi si alte de-astea.

Dupa ce am dormit cateva ore si am beneficiat de un dus fierbinte cat am vrut eu (la hotelurile cu boilere apa calda nu tine mai mult de 5-10 minute), am plecat sa-mi indeplinesc datoria de turist–vizitarea orasului vechi.

Jaipur e capitala Rajasthanului, cel mai vizitat stat din India, statul elefantilor impodobiti, al maharajahilor si al turbanelor imense. E cunoscut si sub numele de orasul roz, datorita culorii cladirilor din orasul vechi. Initial colorate alandala, ele au fost vopsite in roz, culoarea ospitalitatii, in 1876, cu ocazia vizitei printului de Wales–iar traditia s-a pastrat pana in ziua de azi, desi rozul a ajuns un fel de caramiziu, iar casele in alte culori impestriteaza monotonia.

Daca zona de langa gazda unde stau e linistita, nu acelasi lucru se poate spune despre orasul vechi. Spre deosebire de cel din Varanasi, unde abia incap doi oameni pe o straduta, aici strazile au aproape 30m latime si sunt pline de motociclete, ricse si autoricse, carute trase de boi sau de camile si toate (in afara de ultimele) claxoneaza in draci. Poluarea e pe masura, asa ca m-am hotarat destul de repede ca n-o sa fac multi purici aici.

Primul obiectiv de pe lista era celebrul Hawa Mahal, Palatul Vanturilor. O cladire cu cinci etaje si balcoane filigranate, a fost construit pentru a permite sotiilor si concubinelor maharajahului sa urmareasca viata de pe strada, fara a permite ochilor muritorilor de rand sa ravneasca la frumusetea lor. In prezent palatul are aceeasi destinatie, numai ca in locul frumoaselor rajpute, cele care spioneaza trecatorii sunt maimutele care isi plimba fundurile nesimtit de rosii printre turisti.

Am trecut val-vartej apoi printre zecile de vanzatori care ma trageau de maneca sa ma uit la papusile, papucii si bijuteriile pentru care Jaipurul e faimos, insa am rezistat eroic (nu ca n-ar fi frumoase, insa in zonele turistice preturile sunt de cateva ori mai mari decat e normal). M-am refugiat in piata de fructe si legume unde m-am „destrabalat”, incercand toate ciudateniile de pe fata pamantului (inainte sa ma invidiati, pot sa spun ca am scuipat cam jumatate din chestiile pe care le-am gustat).

Dupa pauza binemeritata, am reluat traseul turistic, cu Jantar Mantar, un observator astronomic construit de maharajahul Jai Singh in 1728. Seamana mai degraba cu un decor din „Alice dincolo de oglinda”, cu constructii imense si ciudate, care de fapt sunt instrumente astronomice precise pentru calcularea eclipselor, a azimutului. Piesa de rezistenta e un ceas solar, a carui gnomon are 27m inaltime.

Ziua s-a incheiat cu ceva inedit–un film indian la Raj Mantar, cel mai celebru cinematograf la care ruleaza ultimele creatii ale Bollywood-ului (cum e cunoscuta industria cinematografica indiana). Nu stiu ce a fost mai interesant, cinematograful, care arata pe dinafara ca o prajitura imensa si pe dinauntru ca un palat din desenele animate de Disney, sau filmul. „Veer si Zara”, o melodrama obositoare de 3 ore, unde un pakistanez si o hindusa se iubesc din greu (platonic, nu va imaginati altceva), si unde scenele de actiune cu elicoptere sunt succedate de scene in care personajul principal canta timp de un sfert de ora si pret de o octava mai sus despre dragostea care ii macina sufletul (ce-i drept, pe sunet surround 5.1). Iar publicul era in extaz, urmarind cu sufletul la gura aceasta versiune moderna si asiatica de Romeo si Julieta. Eu m-am abtinut cu greu sa nu adorm.

Iar intr-un final, la miezul noptii, cand publicul s-a revarsat din prajitura Raj Mandir, un dobitoc de rickshaw-wallah m-a plimbat o ora prin Jaipur fara sa gaseasca hotelul. Am ajuns cu bine, in cele din urma. Bine am zis eu, ca in momentul in care a trebuit sa bag cheia in lacat sa descui camera, cheia probabil ramasese sa viziteze orasul vechi, pierduta definitiv–asa ca proprietarul s-a trezit fara prea multe bombaneli si mi-a inmanat cheia de rezerva.

Ziua a inceput bine. Am alunecat pe treptele de marmura de la hotel, un etaj intreg, si am reusit sa nu imi rup nici o mana. Cred ca medalionul cu Ganesh de la gat mi-a purtat noroc. Sau cheia de la lacatul cu care trebuie sa imi leg bagajele in tren, ca e legata la gat, langa medalionul primit cadou de la Vijay, sculptorul din Varanasi.

Am luat micul dejun pe un acoperis cu o vedere superba a Taj-ului, dupa care, impreuna cu doi vecini de hotel, un algerian si o brazilianca din Marsilia pe care tocmai ii cunoscusem, am plecat spre Itimad-ud-Daulah, mormantul vistiernicului sultanului Akbar.

Am incercat mai intai sa ajungem traversand raul Yamuna prin spatele Taj Mahal-ului, insa era un singur barcagiu, care a cerut un pret exorbitant, profitand de lipsa concurentei. Asa ca am decis sa inconjuram Taj-ul, ocazie cu care am vazut si partea din spate, dinspre rau (nu ca ar fi, diferita–Taj Mahal-ul e perfect simetric la exterior). Dupa care, printre gunoaie si mocirla am incercat sa ajungem la strada.

Si avand in vedere ca dimineata facusem acrobatii pe treptele hotelului, am mai facut una si aici. Am cazut pe moale, ce-i drept, intr-o gramada de gunoaie, resturi de mancare, ofrande, ghirlande de flori vestejite, condimentate cu mal urat mirositor de pe malul Yamunei. Dupa cinci minute am reusit sa parasim zona, insa prima curte in care am intrat de pe malul Yamunei a fost crematoriul din Agra, unde ardeau vreo douazeci de focuri, perfect aliniate, cu cadavre proaspete. Nu stiu cine mirosea mai frumos, ele sau eu. Asa ca m-am spalat fara nici o jena la cismeaua crematoriului, si am plecat mai departe cu turul pantalonilor asemenea copiilor de 3 ani care au visat urat noaptea.

Am ajuns la Itimad-ud-Daulah, cunoscut si sub numele de Baby Taj. E un monument funerar (ca si Taj-ul), construit cu zece ani inainte de Taj Mahal din marmura alba cu insertii de pietra dura. E mult mai mic si mai putin somptuos, insa e extraordinar de frumos. Sincer, bate Taj Mahal-ul de departe la frumusetea ornamentelor. Din nou, cuvintele nu sunt suficiente sa descrie realitatea, asa ca pana o sa apara un soft de realitate virtuala care sa iti permita si sa atingi peretii, las pozele sa vorbeasca.

Dupa un meci de negocieri cu soferii de auto-ricse pentru a reveni in Taj Ganj (zona din jurul Taj Mahal-ului), meci care i-a amuzat mult pe colegii mei de calatorie, am obtinut un pret de patru ori mai mic decat cel initial. Dupa un pranz pe acelasi acoperis cu vederi superbe ale Taj-Mahalului, ne-am despartit.

Am mai batut strazile din Agra, admirand rickshaw-wallahs, vaci cu turbane sau indieni care isi faceau nevoile fara jena in santurile de pe marginea strazii, insa nu in pozitia europeana.

Si, inainte de a pleca la gara cu destinatia Jaipur (capitala Rajahstanului), am petrecut ceva timp in atelierele in care se fac obiecte din marmura translucida, cu insertii de pietre semipretioase, asemanatoare celor din Taj. Patronul de la Mughal Craft Palace, mi-a aratat cum se fac aceste bijuterii, cum sa deosebesc marmura reala de cea falsa, pietrele semipretioase de simple pietre colorate si alte detalii care determina calitatea (si pretul) unei piese. Iar dupa o sedinta inerenta de targuiala am obtinut un pret la jumatate pentru o chestie facuta din marmura aceeasi marmura translucida ca Taj Mahal-ul.

Trenul spre Jaipur a intarziat trei ore si jumatate… din cauza unei pene de curent pe traseu. Asa ca m-am invartit pe peronul statiei din Agra ca musca in borcan, printre vaci si localnici, pana am dat peste o taraba cu reviste de benzi desenate, pe care am jefuit-o de toate exemplarele de Batman, Superman, Spiderman si alti -men. Am asteptat trenul in compania unui pusti de 19 ani, pe nume Sachin, care, surprinzator, a fost prima persoana din Agra care nu a insistat sa ma duca la un hotel sau un magazin de marmura. S-a multumit cu promisiunea ca o sa-i mai scriu un e-mail din cand in cand.

Am ajuns in Agra la 6 dimineata. La 6:30 eram deja la Taj Mahal, in speranta ca o sa vad rasaritul si ca n-o sa fie sparta conducta cu turisti. Ce-i drept, am putut sa vad Taj Mahal-ul, deci nu erau exagerat de multi turisti, insa cu rasaritul a fost mai complicat. Era, ca in toate ultimile dimineti, o ceata gri, asa ca rasaritul a intarziat.

Taj Mahal-ul e mandria Indiei. Se zice ca e cel mai important monument al dragostei, desi de fapt nu e decat un mormant. Ce-i drept unul exagerat, construit de sultanul Shah Jahan pentru iubita lui sotie, Mumtaz, care a murit la nasterea celui de-al 14-lea copil. Se zice ca sultanul voia sa construiasca unul similar pentru el, din marmura neagra.

Desi e o priveliste minunata sa vezi cum marmura (care e translucida) isi schimba culoarea in functie de lumina si soare, eu sunt mai cu mot, asa ca Taj-ul nu m-a dat pe spate. Daca as avea de ales intre a-l vedea a doua oara sau a vedea a doua oara ghat-urile din Varanasi, as alege cu siguranta Varanasi. Nu vreau sa fiu inteles gresit, Taj Mahal-ul e splendid. Desi in interior, unde e cavoul lui Mumtaz, miroase a sosete transpirate, avand in vedere ca in permanenta sunt zeci de turisti desculti intr-un spatiu cu aer inchis. Stiu, am stricat deja imaginea elogiului suprem al dragostei, dar ce sa-i faci.

Doua lucruri mi s-au parut intr-adevar interesante. Faptul ca pentru indieni biletul e 20 de rupii, iar pentru straini 750 de rupii (cam $15). Si ca in stanga si in dreapta Taj-ului sunt doua moschei identice si simetrice, din care doar una poate fi folosita, pentru ca cealalta nu e cu fata spre Mecca.

Am lasat Taj-ul in urma si m-am urcat intr-un autobuz paradit, pentru a ajunge la 40 km de Agra, in orasul parasit de la Fatehpur Sikri. Pe marginea drumului am numarat peste 30 de ursi, tarati cu sfoara de ursari si pusi sa danseze pentru turisti… mi-a parut bine ca autobuzul nostru nu a oprit, pentru ca banii storsi de la turisti intretin chinul animalelor (si nu, nu m-am inscris in Asociatia Internationala a Protectiei Animalelor, insa mi se pare trist sa vezi ursi, maimute sau alte animale in lant pentru a distra trecatorii).

Dupa o ora de zdruncinaturi am ajuns in Fatehpur Sikri. Fatehpur inseamna „orasul victoriei”. Orasul a fost pentru 16 ani capitala imperiului moghul al sultanului Akbar, si e construit din granit rosu aproape in intregime.

Complexul palatului are cam treizeci de cladiri. Ce e interesant, e ca stilul arhitectonic imbina elemente si simboluri crestine, musulmane, iudaice, hinduse si budiste. Sultanul Akbar incercase sa creeze o noua religie, un fel de magic-mix intre religiile din India (inclusiv crestinism), insa s-a lovit cam de toata lumea. E interesant sa vezi pe fatada unui palat o arcada in stil arhitectonic arab, balcoane cu filigrane din piatra hinduse si doua stele ale lui David flancand arcada.

Akbar a avut trei sotii preferate, una hindusa, una turca (musulmana) si una portugheza, crestina. A construit pentru fiecare cate un mic palat, si inca o ditamai cladire, care se crede ca gazduia cele 800 de concubine ale sultanului, sau era un grajd pentru camile si elefanti. Curios ce arheologi au pe aici, ca nu pot sa faca diferenta. Iar in mijlocul curtii, un fel de tabla de sah, pe care Akbar juca un joc similar, folosind pe post de piese sclave care dansau.

Langa complexul de palate se gaseste moscheea Jama Masjid, copie fidela a moscheii de la Mecca. In curte, mormantul unui sfant musulman sufit, care i-a prezis sultanului ca va avea un fiu, e o minunatie plina de filigrane sculptate in marmura alba, cele mai frumoase din intreaga Indie. Insa cea mai impresionanta constructie e poarta sudica, Buland Darwaza (Poarta Victoriei), inalta de 54 de metri, construita de Akbar in urma victoriei din Gujarat.

La nord se intinde orasul vechi, orasul constructorilor palatelor. E modest, in ruine, insa e foarte placut ca nu e invadat de turisti, asa ca poti sa bantui in liniste printre ruinele invadate de lanuri de mustar.

Planuisem sa raman in Fatehpur Sikri, insa nu mai aveam ce face, asa ca m-am urcat in acelasi autobuz, cu directia Agra. De data aceasta, autobuzul era plin ca o conserva, cu sardele indiene si sardele turistice: japoneze, germane, si una romaneasca (subsemnatul). Am stat calare pe schimbatorul de viteze, ferindu-mi tot timpul bijuteriile cand soferul baga intr-a doua si a patra, in tot acest timp fiind tras de par si de urechi de un bebe indian din bratele mamicii sale cu o bulina rosie intre ochi.

M-am cazat in Agra chiar langa Taj, la hotelul Shah Jahan, insa cum am stins lumina in camera, s-a luat curentul in tot cartierul. Pentru doua ore. Asa ca m-am plimbat pe intuneric prin bazar si, spre bafta mea, am gasit un Internet Cafe care functiona cu un generator, si m-am aruncat in conversatii cu cei de-acasa si notite de calatorie.

Bineinteles ca intotdeauna, pe ultima suta de metri iti dai seama ca mai ai de facut o mie de lucruri. Si daca ai sanse sa faci abia o suta, conditia e sa intarzii la gara si sa pierzi trenul.

Asa ca am renuntat la toate in afara de ultima lectie de tabla cu Nandu, in care am filmat tot ce am invatat, nu de alta dar curry-ul s-ar putea sa imi afecteze memoria pana ma intorc in tara. Dupa care mi-am petrecut timpul pana la plecare la gara facand un „update” la jurnal, care cam „slabise” datorita pauzei din Himalaya.

La plecare am oprit la Spicy Bites, restaurantul lui Santosh, unde ma astepta Kailash, caruia ii promisesem ca trec sa imi iau la revedere. Si pentru ca ma saturasem de preparatele vegetariene care cam monopolizeaza localurile din Varanasi, am savurat o delicioasa portie de chicken tikka impreuna cu Kailash si Gidi, sitaristul din Tel Aviv. Ocazie cu care am intarziat plecarea spre gara–fiind la un pas de a pierde trenul, cu toate eforturile rickshaw-wallah-ului Lali (Marlboro Man) care ma astepta in afara orasului vechi (in care strazile sunt atat de inguste incat, daca o vaca mananca prea mult, ramane blocata ca un dop).

Am reusit sa ma urc in trenul de 18:15 spre Agra, unde urma sa ajunga a doua zi dimineata la 6. Imi parea oarecum rau ca parasesc Varanasi, acum cand gasisem locurile cu cea mai buna mancare, cel mai rapid Internet cafe, cel mai bun lassi (iaurt) cu banane si stafide. Unde imi facusem prieteni–micul Kailash, Gidi care statea pentru 5 luni sa studieze sitarul, sau punjabi-canadianul Manjit. Unde nu prinsesem inca o dimineata senina pentru o plimbare cu barca pe Gange la rasarit si unde, in cele din urma, invatasem sa ma feresc de escroci, escrocherii, „brokeri” pentru tot felul de hoteluri sau magazine, negustori si rickshaw-wallahi cu preturi triple. Si unde imi doresc sa revin, dupa cum i-am promis lui Kailash. Doar ca nu stiu cand.

Natura a fost de partea mea din nou. Am reusit sa ma trezesc la 6, am mormait din nou de bucurie ca afara era ceata si ca nu trebuia sa ma misc spre Gange pentru a vedea rasaritul, si am adormit la loc.

Iar dupa ce m-am trezit, m-am indreptat din nou (de data aceasta cu o ricsa) spre Assi Ghat, pentru a-mi relua plimbarea pe incredibilul mal al fluviului. Foarte aproape de Assi Ghat, dadusem cu o zi inainte de un atelier care facea sculpturi in marmura si granit, de la statuete pentru temple la miniaturi suveniruri pentru turisti. Varanasi e renumit in special pentru sariurile din matase, dar si pentru dulciuri (dupa care nu ma omor, pentru ca sunt extrem de dulci), si pentru miniaturile din marmura, sculptate manual. Tarabele sunt pline, insa mai vazusem doar un atelier, in apropierea Vishwanath (Templul de Aur) unde nu puteam sa imi bag prea mult nasul.

Asa ca am profitat de ocazie si m-am oprit sa admir „showroomul” atelierului. Exponatele sunt fantastice. Statuile lui Shiva si ale consoartei Parvati vor poposi probabil intr-un templu si vor fi probabil admirate peste sute de ani de alti turisti. La fel cele ale lui Ganesh, zeul-elefant si cele ale lui Hanuman, zeul-maimuta. Tauri Nandi, simbolul lui Shiva, erau prezenti pe rafturile atelierului, in toate marimile, de la cei cat pumnul pana la cei cat unghia. Elefanti care au inauntrul lor inca un elefant si inca un elefant, erau sculptati dintr-un singur bloc de marmura, fara nici o lipitura. Iar statuetele lui Shiva, inalte de doar 2 cm m-au lasat mut de admiratie la cat de migalos sunt executate.

Am intrat in vorba cu unul dintre mesterii care migaleau la un model complicat de pe spatele unui elefant, cu o dalta care aducea mai degraba a surubelnita bine ascutita. Am aflat ca sunt o familie de 7 frati care toti sculpteaza, meserie transmisa de generatii in familie–poate unul dintre stra-stra-stra-etc.-bunicii sai a lucrat chiar la realizarea Taj Mahalului, cine stie (presupunerea mea). Ashokkumar, unul dintre cei mai in varsta membri ai familiei Murtikar, mi-a povestit cu modestie cum la 7 ani a pus mana pe dalta prima data. Acum are 40 de ani.

Insa senzatia familiei mi-a fost prezentata ca fiind Vijay, care la 28 de ani are o pasiune exagerata (ca sa nu-i spun obsesie) pentru Ganesh, zeul-elefant, simbolul intelepciunii si al norocului. Legenda spune ca Ganesh era copilul lui Shiva (fara ca acesta sa stie). Intr-un moment de furie, zeul i-a taiat capul, iar cand a aflat ca e fiul sau, a jurat ca il va readuce la viata cu capul primei fiinte intalnite. Care a fost, cum altfel, un elefant.

Vijay, cu modestia probabil ereditara, mi-a aratat lucrarile sale, bineinteles mai toate picturi si sculpturi ale lui Ganesh. Miniaturile aveau un nivel de detaliu incredibil, iar printre statuile lui Ganesh pe care le-a facut se gaseau exemplare de 2 metri si minusculi elefanti de doar 3 milimetri, in toate pozitiile–chiar atunci Vijay lucra la unul (maricel) care canta la tabla. Fratele Ashokkumar mi-a povestit razand ca Vijay deseneaza si in somn, asa ca tine tot timpul un caiet de desen pe noptiera.

Vijay nu bea nici macar ceai–zambind mi-a zis ca prefera sa „cheltuie” cele 5 minute ale ceaiului desenand un Ganesh. Colectia sa numara 35,000 de desene si sculpturi cu zeul-elefant si speranta sa e sa ajunga in Cartea Recordurilor. Sincer, chiar merita. Am primit cadou un desen cu Ganesh pe care tocmai il facuse pe o carte de vizita, si un talisman cu Ganesh gravat intr-o perla de cristal, ca sa imi poarte noroc. As fi vrut sa cumpar una dintre miniaturi, insa nu era de vanzare, asa ca m-am multumit cu alta, mai putin „speciala”.

Dupa ce mi-am luat ramas bun si le-am multumit fratilor Murtikar, ca o persoana bine crescuta ce sunt, am luat-o la pas din ghat in ghat. Am avut ce admira–incepand de la hindusii care se balaceau sau spalau rufe si le intindeau pe jos la uscat, pana la bivolii care se incalzeau la ghatul maharajahului, ascetii saddhu care cerseau, barcile in constructie, focurile de la ghaturile funerare si barcagii care lancezeau la soare.

Am luat pranzul cu Kailash. Kailash are cei mai multi prieteni e printre foarte putinele persoane din Varanasi in care am incredere. Nu e maharajah, proprietar de magazin sau macar de restaurant. Kailash pustiul de 15 ani cu un cantar, care sta in fata celui mai bun restaurant din orasul vechi, „Spicy Bits”. Langa cantar are un anunt: „If I guess your weight within 1 kilo, you give me 20 rupees. If not, it is free”. La prima intalnire cu el, eroarea a fost de 11kg (in minus). I-am mai dat doua sanse, si pana la urma a ghicit sau, mai bine zis, a invatat. Stie engleza mai bine decat majoritatea proprietarilor de magazine, a invatat si ceva spaniola de la niste prieteni turisti. E un pusti inteligent si mai are inca doua „afaceri” pe langa cea cu cantarul: vinde vederi cu Varanasi si preda hindi turistilor.

Dupa pranzul luat in graba cu noul meu amic, am parasit orasul vechi si Godaulia pentru a gasi un magazin profesionist de instrumente muzicale. Orasul vechi e plin de magazine care vand tabla, laute si sitaruri, fiecare pretinzand ca e singurul serios. In realitate, sunt toate niste capcane pentru turisti, vanzand instrumente de proasta calitate, care in cel mai bun caz arata bine pe perete.

Magazinul spre care ma indreptam imi fusese recomandat de Gidi, un prieten al lui Kailash, care studia sitarul in Varanasi de doi ani. L-am gasit pe o mini-straduta, si am avut surpriza sa aflu ca isi produceau singuri instrumentele, si am avut ocazia sa-mi bag nasul in atelier si sa vad cum scanduri din lemn de tek (toon si burma) si jumatati uscate de dovleac (!!!) se transforma in sitaruri.

Am vorbit despre instrumente si lutierie cu Rhadey, proprietarul magazinului pana cand m-am uitat la ceas si am vazut ca intarziam la lectia de tabla, asa ca am luat cel mai vitezoman rickshaw-wallah si m-am intors in orasul vechi.

Dupa lectie, m-am grabit sa ajung langa Tulsi Ghat, unde urma sa aiba loc un concert de muzica clasica indiana in memoria victimelor tsunami-ului. Fara sa lungesc povestea, pot sa spun ca acest concert m-a impresionat mai mult decat orice altceva pana acum. Muzica clasica indiana–tabla, sitar, voce, vioara–e mai mult decat orchestratie. E fantastic sa vezi cum muzicieni de prima mana ai orasului improvizeaza, interactioneaza si se sincronizeaza atat de bine incat da senzatia de ne-natural. La sfarsitul concertului, care a durat 5 ore, pana la 1:30 noaptea desi erau doar 20-30 de spectatori, i-am multumit si l-am felicitat pe batranul violonist care fusese senzatia serii. A fost foarte incantat cand a auzit ca sunt din Romania si mi-a marturisit ca este fan George Enescu.

Ajuns la hotel dupa o zi plina de sculptura, lutierie si muzica (si ce muzica!), mi-a parut extrem de bine ca India nu e doar un templu al maimutelor.

Eforturile combinate ale alarmei de la telefon si ale muezinilor n-au reusit sa ma dea jos din pat inainte de rasarit pentru a admira sirul de ghaturi din Varanasi in lumina rosie a diminetii. Insa m-am felicitat pentru lenea care m-a tinut in pat pana la 8, pentru ca afara era ceata, asa ca n-as fi fost foarte incantat de panorama.

M-am mobilizat mai degraba spre micul dejun, de unde am luat-o agale pe malul Gangelui, de-a lungul sirului de ghaturi, in cautarea unei barci care sa ma duca la fortul Ram Nagar, resedinta muzeu a unuia dintre maharajahii Benaresului. Desi m-am targuit marsav si am obtinut un pret de 4 ori mai mic, calatoria cu barca n-a fost foarte inspirata–fortul fiind in amonte, a durat peste doua ore sa ajung. Asa ca dupa ce m-am plictsit de admirat sirul de ghaturi (barcagiul era stangaci, asa ca a reusit tot timpul sa se tina destul de departe de malul interesant. Si mi-a interzis cu desavarsire sa fac vreo poza la ghaturile unde se ardeau pe rug mortii. Probabil ca m-ar fi aruncat in apa daca as fi schitat macar gestul de a scoate aparatul foto din geanta. Am reusit insa sa le fotografiez de la distanta.

Am ajuns intr-un final la palatul si fortul Ram Nagar, pe malul opus universitatii, intr-un decor rustic de-a binelea (adica praf mult, mizerie, bivoli, nici picior de turist). Am avut mai mult decat oricand senzatia pe care eu o numesc „templul maimutelor”. Ca sa fiu mai explicit, din momentul in care am ajuns in India–si ca sa fiu si corect, asta exclude Sikkim-ul–senzatia a fost ca sunt pe un taram odata locuit de o civilizatie avansata, cu gusturi deosebite si cu un potential creativ manifestat in arhitectura, arta si stil de viata. Civilizatie care a pierit, lasand loc unei gloate care distruge acest patrimoniu, il umple de lipsa de respect si de mizerie. Exact ca, sau mai rau decat templele din jungla, parasite, si locuite acum de maimute care se purica si se incaiera. Stiu ca e o opinie extremista si poate parea jignitoare la adresa poporului indian, insa mai toti indienii cu care am vorbit sunt de acord–in prezent se distruge mult mai mult decat se creeaza. Pana si cladirile noi noute, in momentul in care sunt date in folosinta, deja au geamuri sparte, ferestre scorojite si igrasie. Sincer, e trist sa admiri doar niste vestigii.

Palatul Ram Nagar nu face exceptie. Odata maret, acum e o ruina in care pasc vaci pe acoperisuri, multe incaperi sunt daramate, rufele stau la uscat in gradina interioara, iar exponatele asa-zisului muzeu sunt prafuite si obosite, ascunse in unghere obscure. Colectia de arme e singura mai stralucita, prin ingeniozitatea unor arme ca pistoale in varful unor lanci, care trageau in momentul in care varful se infingea, sau sabii de duel cu pistoale ascunse in maner. Restul exponatelor, haine de epoca, palanchine sau armuri de elefant sunt dezolant de prost puse in valoare, asa ca am plecat dezamagit de amarul de drum batut pana aici. A meritat doar pentru trista confirmare a teoriei cu templul maimutelor.

Am traversat podul de pontoane inapoi spre oras cu o autoricsa care a cerut initial 75 de rupii, dupa care s-a multumit cu 10. Incepusem sa ma obisnuiesc cu nesimtirea localnicilor in momentul in care abordeaza turistii, asa ca i-am tratat la fel. Din pacate iti trebuie ceva zile pana te adaptezi, si zilele acestea iti pot fi fatale–iti lasa un gust foarte amar fata de oamenii din Varanasi (bineinteles ca nu toti sunt astfel, doar cei care au de castigat de pe urma turistilor).

In Varanasi, principala atractie e sirul de ghaturi (trepte care coboara in Gange) de-a lungul fluviului. In afara unei plimbari scurte in prima zi, am tot amanat momentul in care aveam sa le va pe toate, incercand sa dedic o zi intreaga. N-am reusit, asa ca dupa traversarea podului m-am indreptat spre ghatul sudic, Assi Ghat si am luat-o agale pe malul fluviului, admirand pelerinii care faceau baie, bivolii care urinah in Gange, ascetii saddhu si o multime de copii cu zmeie. E jocul lor favorit aici–liniile de tensiune sunt incurcate in sute de zmeie esuate.

Unii zic ca sunt 365 de ghaturi, altii ca doar 80, n-am stat sa le numar dar cred ca a doua varianta e mai realista. Fiecare ghat are povestea lui, unul e jainist, altul e al maharajahului, altul are un observator pe el, altul e folosit pentru spalat rufe, insa cele mai interesante sunt ghaturile in care sunt arsi pe rug mortii hindusilor: Mankarnika Ghat (cea mai mare) si Harishchandra Ghat (una dintre cele mai vechi), usor de recunoscut prin gramezile imense de lemne stocate pe trepte si fumul care se ridica aproape tot timpul. Cadavrele infasurate in giulgiuri colorate sunt carate pe stradutele inguste ale orasului vechi de catre paria si aduse pe malul Gangelui. E curios ca ma asteptam sa dau peste un miros dulceag, gretos, de carne de om. Nici macar a friptura nu miroase, sincer, asa ca turistii stau si admira deseori intreaga procedura.

La apusul soarelui am ajuns la Harishchandra Ghat, unde doua cadavre erau deja aproape complet carbonizate, iar alte doua erau pregatite pentru a fi urcate pe rug. E absolut interzis sa faci poze, asa ca in momentul in care am incercat (si am reusit) sa obtin un cadru clandestin, un indian s-a apropiat de mine si, intr-o engleza foarte buna, mi-a „adus aminte” ca e interzis si ca ma roaga sa sterg pozele. A urmat un sir de povesti foarte interesant, in care mi-a povestit ca lucreaza la ghat, familia lui fiind cea care se ocupa de „afacere”. Foarte multi hindusi vin sa moara pe malul Gangelui la Varanasi, deoarece se considera ca pot obtine mai usor moksha, eliberarea din ciclul reincarnarii. Povestea e foarte frumoasa: cadavrele arse la Varanasi nu ard complet; continutul cutiei toracice la barbat si al bazinului la femeie nu sunt arse–sunt aruncate in Gange, si se spune ca daca persoana respectiva are karma intacta, pestii vor manca organele si vor avea ocazia sa se reincarneze ca oameni intr-o viata ulterioara. Are cineva curaj sa manance peste din Gange? Da, si imi aduc aminte ca si noi mancam carne de rechin, desi nu stiu cati dintre ei au avut bafta sa dea peste inotatori gustosi.

Sincer, ma indoiesc ca toate povestile sunt adevarate, insa personajul e pitoresc iar ce spune e fascinant. Bineinteles ca am ajuns si la partea in care mi-a zis ca in situatii exceptionale se pot face poze, insa contra cost, banii urmand sa fie folositi pentru a cumpara lemne pentru familiile sarace. Si desi stiam ca rupiile vor intra de fapt in buzunarul lui, tentatia lucrului interzis e fantastica. Chipurile pentru a-mi demonstra ca e ceea ce spune, m-a luat pe malul Gangelui, la un metru de un rug arzand si o familie care turna apa in gura unui mort, inainte de a-l urca pe rug. Am facut fotografiile fara ca oricare dintre cei prezenti sa schiteze vreun gest de impotrivire. Mi-a aratat apoi focul care, se pare, arde nestins de sute de ani, din care se aprind toate rugurile de pe ghat. Am platit „sansa” cu 300 de rupii, fara sa am nici un resentiment pentru faptul ca am fost tras pe sfoara. Pozele si povestile valoreaza pentru mine mai mult.

Zilele in care am vazut locuri, monumente sau muzee pe care altii le stiu doar de pe Discovery Channel mi s-au parut mai fade decat cele pe care le-am petrecut intre localnici, mancarea indiana, muzica, vacarmul zilnic si tot ce inseamna stilul indian de viata.

Marlboro Man, richkshaw-wallah-ul care de fapt se numea Lali, ma astepta la iesirea din orasul vechi, pentru a ma duce la Sarnath, la 5km nord de Varanasi, locul in care Buddha sustinuse primele invataturi dupa iluminare.

Am facut un ocol pe la gara, unde mi-am facut rezervari pentru biletul pentru Agra si pentru cel de la Agra la Jaipur. Ocazie cu care Lali m-a uimit, pentru ca stia pe de rost numarul trenului, ora plecarii si ora sosirii in Agra (desi sunt 6 sau 7 trenuri care circula spre aceasta destinatie).

Dupa o calatorie de doua ore cu ricsa prin traficul infernal din Varanasi, am ajuns la Sarnath, unul dintre locurile cele mai sfinte pentru budisti, unde am facut traseul turistic standard:

– templul budist al Mahabodhi Society, cu fresce superbe pictate de japonezul Kosetsu Nosi.

– un copac bodhi, „descendent” din copacul din Bodhgaya unde Buddha a atins iluminarea.

– parcul cu caprioare, unde, pe langa un fel de gradina zoologica, am dat si peste un pui de caprioara oarecum domesticit, care umbla prin parc. A venit si si-a bagat botul in palma mea si, dupa cc si-a dat seama ca nu creste gazon pe ea, a plecat suparat.

– un templu jainist neinteresant, desi e ceva important.

– parcul in care se afla ruinele palatului imparatului budist Ashoka si o stupa imensa, de 34m, pe locul in care Buddha a predicat invataturile sale.

– muzeul arheologic in care se afla capitelul cu 4 lei al coloanei lui Ashoka, emblema guvernului indian. Din pacate, ca in toate locurile interesante, fotografierea e interzisa.

– templele budiste japonez si tibetan. Cel tibetan, in afara de statuile cu bau-bau de la intrare, e o umbra palida fata de manastirile pe care le-am vazut in Sikkim

M-am intors in Varanasi, nu foarte impresionat de Sarnath, insa la timp pentru lectia zilnica de tabla cu Nandu. Dupa lectie, a avut loc un mic concert: Nandu la tabla, Sri Monilal Hazra la sitar si inca un nene la flaut. Nandu m-a uimit cat de repede putea sa-si miste degetele pentru a bate ritmul, si cum putea scoate orice din cele doua tobe. Flautistul a fost, la fel, extraordinar–m-a lasat fara cuvinte. In schimb Sri Monilal, un batran de 75 de ani, cu barba de Mos Craciun, a mai dat gres cu sitarul, punand degetele pe langa. Audienta a fost modesta: eu, un cuplu de englezi in varsta, doi pusti japonezi care s-au plictisit dupa 10 minute si au taiat-o, si un indian Punjabi din Vancouver, Canada, care era de o luna elevul lui Nandu.

Am incheiat seara la unul dintre cele mai bune restaurante din orasul vechi, Spicy Bites, la taclale cu indianul din Vancouver si cu un cuplu din Alaska, Luke si… am uitat.

Daca ai fi in pericol sa te ineci in Gange la Varanasi, pe mal ar aparea imediat cativa indieni gata sa te salveze… bineinteles pentru cateva rupii.

Peste tot sunt oameni cumsecade care iti sar in ajutor, binevoitori: te ajuta sa completezi formulare la posta, iti arata templul lui Siva, iti explica in ce an a fost infiintata Universitatea din Varanasi, sau iti pazesc pantofii cand intri in temple. Si cand le multumesti calduros ti se zambeste nesimtit: „Don’t thank me, gimme something, sir!”. M-am infuriat de cateva ori de imi venea sa dau cu ei de pamant.

Dimineata inainte de rasarit m-au trezit vocalizele muezinilor care rasunau din minaretele din orasul vechi. Macar daca ar avea bunul simt sa urce in minaret la ora aia, insa canta bine mersi la microfon si dau volumul la maxim in microfon. Miram-as sa nu fie chiar casete pe care le pune paznicul moscheii, iar musiu muezinul sa doarma bine mersi.

Noroc ca n-a durat mult si am reusit sa adorm la loc. Dupa ce am facut ochi pe la 9 si am luat micul dejun pe un acoperis langa malul Gangelui, prioritatea „numero uno” a fost sa ajung la posta sa trimit acasa jumatatea de bagaj de care nu mai aveam nevoie, si deci nu avea sens sa o tarasc inca 4 saptamani prin India.

Cei de la magazinul de matasuri si pijamale au fost draguti si m-au ajutat sa gasesc o cutie si sa ambalez pachetul, inclusiv un sac de panza (nu va imaginati ca pe gratis). Pana la posta am luat o ricsa la care pedala un mosulet cu fata de talhar, insa pe care adidasii Nike si bluza rosie Marlboro (vechi de cand lumea), impreuna cu un sarong in patratele, il mai imblanzeau. Stia insa ceva mai multa engleza, stia ca trebuie sa sigilez cu ceara toate cusaturile sacului in care era pachetul, si ca trebuie depus la ghiseul numarul 4. Aici un domn amabil mi-a aratat cum sa completez formularele, dupa care mi-a zis verde in fata ca n-are nevoie de multumirile mele, ci vrea sa-i dau bani. Tupeul m-a lasat perplex, asa ca i-am dat 10 rupii inainte sa reusesc sa ma enervez.

Ricsa m-a lasat pe Dasaswamedh Road, de unde, prin labirintul de stradute ale orasului vechi, urma sa ajung la Templul de Aur al lui Shiva, Vishwanath. Cel mai sfant templu hindus, Vishwanath e si unul dintre cele mai vechi, si isi datoreaza numele acoperisului din 850kg de aur.

Templul e inghesuit de cladirile invecinate, de copaci, o moschee construita la doi pasi de imparatul mogul Aurangzeb, un gard metalic si cel putin 100 de soldati mustaciosi inarmati pana in dinti. Si nu pusi acolo sa pazeasca aurul. Unul dintre principalele partide politice din India, Bharatiya Janata Party, a reusit in 1992 sa instige hindusii extremisti sa demoleze o moschee importanta din Ayodhya (locul de nastere al lui Rama) si se pare ca au pus gand rau moscheii lui Aurangzeb.

Asa ca am trecut prin 4 sau 5 filtre in care am lasat aparatul foto si telefonul mobil, am fost perchezitionat, dupa care am ajuns langa zidul rosu din jurul templului, care lasa sa se vada doar putin din acoperisul aurit.

Dupa cum am mai spus, Vishwanath e cel mai sfant templu al lui Shiva, iar intrarea non-hindusilor este strict interzisa. Insa pentru cateva sute de rupii poti sa devii hindus un minut. Asa ca cel care m-a stoars de acesti bani, mi-a pus in brate ofrande din flori si alte chestii, m-a luat de brat, am intrat in templu val-vartej printre zecile de hindusi, am depus ofrandele, am primit un zbenghi rosu in frunte si o ghirlanda de flori in jurul gatului de la brahman si am iesit. Totul s-a petrecut atat de repede incat n-am apucat sa vad nimic. Am ramas doar cu senzatia oarecum placuta a blasfemiei.

La iesirea din labirintul de stradute am dat din nou peste Marlboro Man, adica rickshaw-wallah-ul batran care ma dusese la posta, asa ca l-am rugat sa ma duca sa vad universitatea si celelalte temple importante din oras.

Benares Hindu University, in sudul orasului, e cea mai mare universitate din Asia, cu 70,000 de studenti, si a treia din lume. Am facut cateva ture prin campusul imens (peste 5km patrati) si am vizitat New Vishwanath, noul templu al lui Shiva, unde poti intra (dar tot nu poti face fotografii). Un tanar student, care mi-a explicat-ca face voluntariat, mi-a povestit despre templu, despre Shiva, dupa care mi-a cerut sa ii dau bani. Moment in care chiar m-am infuriat si i-am explicat ca nu i-am cerut ajutorul si ca sa-si gaseasca alti turisti pe care sa ii fraiereasca.

Am parasit campusul si am plecat spre celelalte temple, desi intamplarea cu studentul voluntar imi cam taiase cheful de contemplari turistice. La unele dintre temple (Durga si Tulsi Manas) am reusit sa fac si niste poze, insa la cel mai interesant, templul lui Hanuman, invadat de maimute care se agatau de oameni pentru mancare, nu era permisa fotografierea. La intoarcerea spre orasul vechi, am vazut primul elefant in India, pasind fara chef printre ricse si biciclete, lat cat doua benzi de circulatie si carand in spinare un copac.

Seara, dupa lectia de tabla, m-am refugiat intr-un Internet Café. Am iesit aproape de miezul noptii si, mergand spre hotel pe stradutele pustii ale orasului vechi, m-am trezit fata in fata cu ditamai taurul. Dupa cateva secunde de tensiune, ca la corida, taurul s-a apucat de scormonit prin gramezile de gunoaie dupa ceva de mancare, lasandu-ma sa ajung in siguranta la hotel.