Pe Batang Rejang

Gata, am plecat din Kuching. Era și momentul. Triburile vânătorilor de capete ne așteaptă (sperăm cu intenții bune), undeva în amontele Batang Rejang, la câteva zile de drum.

Prima parte, de la Kuching la Sibu, am făcut o confuzie—am cerut bilet la clasa I pe barcă. Doar că în Borneo, first class înseamnă de fapt congelatorul ambarcațiunii. Ciudat e că butonul de pornit/oprit aparatul de aer condiționat era unul și același cu butonul de pornit/oprit barca. Și mai ciudat e că era ticsit de malaezieni care păreau extrem de încântați de cele zero grade din compartiment. Noi nu—tocmai de iarnă și temperaturi negative fugisem din țară.

sibu-boat.jpg

Pe barcă, spre Sibu

După patru ore pe mare, am intrat pe Batang Rejang, cel mai mare fluviu din Borneo, un fel de Amazon local, pe care am ajuns la Sibu. De acolo, încă patru ore, altă barcă, alt orășel—Kapit, în mijlocul junglei.

rejang.jpg

Pe Batang Rejang

kapit.jpg

În Kapit

Am debarcat în Kapit, unde ne-a luat ceva timp să scăpăm de un ghid local, Joshua, recomandat pare-se de Lonely Planet, care ne-a urmărit peste tot în timp ce căutam un hotel. Poate că am avut noroc că a fost greu să găsim un hotel cu camere libere (era un fel de conferință a unor politicieni și totul era plin, pentru că poți număra hotelurile din Kapit pe degetele de la o mână).

N-a mai contat că numele hotelului era un elogiu adus pasiunii malaezienilor pentru temperaturile scăzute. Ne-am prăbușit în pat la Greenland Inn rupți de oboseală, amețiți de atâta dat în bărci, dar gata de noi aventuri în ziua următoare.

La piață

Am ajuns pe o ploaie torențială la piața de weekend din Kuching, Pasar Minggu, unul dintre evenimentele săptămânale, cu potențial culinar pentru localnici și potențial cultural pentru noi.

market-rain.jpg

Ne-am scufundat într-un spectacol de culori și mirosuri de tot felul, de la flori și clătite cu unt și alune (yummy!), la pește uscat și pastă de creveți (greu de înțeles pasiunea locală pentru chestiile fermentate sau uscate cu un miros ucigător de pește), la ardei tare iuți, ferigi comestibile și multe alte fructe și legume de care n-am auzit în viața noastră.

chilies.jpgsomething.jpgfreshfish.jpgdryfish.jpgprawns.jpgwild-ferns.jpgunknown.jpg

Viața la sat

Dimineață am plecat spre Sarawak Cultural Village, un fel de muzeu al țăranului din Sarawak, cu principala deosebire că țăranii din Sarawak pe vremuri tăiau și colecționau capete, la fel cum țăranii de la noi colecționau vaci sau oi.

Triburile din Borneo sunt cunoscute sub denumirea generică de Dayak, însă sunt peste o sută de grupuri etnice diferite—Iban, Bidayuh, Kayan, Kenyah etc. cu limbi diferite și obiceiuri la fel de diferite.

Am hoinărit printre casele lungi (longhouses) din sat—case care găzduiesc zeci de familii, uneori un sat întreg, caracteristice tuturor triburiloe Dayak. Până la urmă, am ajuns la concluzia că cele mai interesante sunt triburile Orang Ulu („oamenii de departe”—Kayan, Kenyah, Kejaman și alții), aflate însă la sute de kilometri de Kuching, în miezul junglei din Borneo, la granița de sud cu Kalimantan (partea indoneziană a Borneo).

longhouse.jpg

Longhouse Orang Ulu

sape-player.jpg

Un fel de cobzar, cu o versiune locală a cobzei, denumită Sape

sape-builder.jpg

Și un lutier local, supărat că nu reușește încă să acordeze sape-ul

O demonstrație de sape

După câteva ore de umblat hai-hui printre casele oamenilor, a bătut gongul pentru un show cultural (muzici și dansuri tribale), la care s-au adunat imediat toți turiștii. Ne-am conformat și noi, doritori să fim cât mai la curent cu tradițiile locale. Și nu ne-a părut rău să vedem artiștii locali în acțiune, destul de curajoși pentru că dansurile presupuneau ridicarea unor greutăți de 20 de kg în dinți, sau rotirea ca titirezul cu un băț de 4m înfipt în buric.

mortar-dance.jpg

Dans Iban. Nu cred că e profitabil să fii dentist la triburile astea.

stick-dancer01.jpg

Un gest a-la Bruce Lee, care nu prevestea ce avea să urmeze

stick-dancer.jpg

Interpretarea locală a dansului din buric, înfipt în vârful unui băț de 4 metri

A urmat un dans al tucanului (hornbill dance), executat impecabil de un tânăr Kayan, care după aceea s-a apucat de spart baloane cu un tub cu săgeți

blowgun.jpg

Războnic tradițional Kayan practicând sportul național—spartul baloanelor cu sarbacana

Piesa de rezistență a fost însă finalul, în care Adriana s-a trezit în rolul principal (aviz celor care vor să stea în primul rând la astfel de reprezentații). A dansat pe scenă cu războinicul sălbatic, după care a spart baloane cu sarbacana în aplauzele publicului!

adriana-on-stage.jpg

Adriana pregătindu-se de activități războinice pentru deliciul publicului

N-am știut până atunci ce veleități de războinic are Dna Habarnam, și se pare că va trebui fie să trec mai des la spălat vasele, fie să ascund acasă sarbacanele colecționate de la triburile din Amazon…

Orașul pisicilor

Kuching. Numele orașului sună ca o casă de bani veche sau ca un slot machinecare a păpat bani—”K’ching!”.

Orașul e capitala Sarawak-ului, unul dintre cele două state malaeziene din nordul Borneo. E cel mai mare și dezvoltat oraș din zonă, o combinație interesantă între vest (mall-uri, hoteluri de patru stele etc.) și est (tot ce e chinezesc—de la temple la șlapi ieftini și Tiger balm).

Kuching

Clădirea Consiliului Local din Kuching, o combinație ciudată între pagodă și navă spațială

Orașul are o poveste ciudată, dar interesantă. În 1838, un aventurier englez pe nume James Brooke, l-a convins pe sultanul din Brunei (care atunci cuprindea tot nordul insulei Borneo) să-i încredințeze o mică parte din teritoriu în schimbul protecției (cam cum fac în filme mafioții). Așa a ajuns englezul primul dintr-o dinastie de rajahi albi care a stăpânit nordul Borneo până în cel de-al doilea război mondial, astfel încât orașul are câteva zone cu șarm colonial.

james-brooke.jpg

James Brooke, întemeietorul dinastiei rajahilor albi din Sarawak (sursa: Wikipedia)

Partea amuzantă a urmat când Brooke a plecat să-și ia în stăpânire orașul. Legenda spune că, ajuns la intrarea în oraș, englezul l-a întrebat pe un chinez cum se numește, arătând orașul cu degetul. Răspunsul a fost „Kuching”, și așa a rămas numele orașului. Ce n-a știut niciodată Brooke, e că respectivul chinez a crezut că aventurierul îl întreba cum se numește un animal care trecea la acel moment prin fața lor—o pisică.

Lăsând la o parte legenda, orașul e plin de pisici, vagaboande sau sub formă de statui. Însă mai dese sunt templele chinezești, colorate și împopoțonate cu dragoni.

chinese-temple-01.jpg dragons.jpg dragons2.jpg

Ai mai mult decât vaga senzație că ai aterizat în China, mai ales că străzile sunt pline de magazine chinezești care vând de la plastic ieftin, la tot felul de delicatese de gen aripioare de rechin și cuiburi de rândunică și de la bijuterii la sicrie de fițe.

fancy-coffins.jpg

Dacă aveți planuri pentru viitorul îndepărtat, încercați și la Ta Heng Thai

Am uitat să zic de mâncare. Deși nu ne dăm în vânt după tăiței (noodles) sau frigărui (satay), și nici după prea mult orez (nasi), am descoperit câteva restaurante excelente. „Restaurant” e mult spus, pentru că e vorba, de fapt de tarabe (hawker stalls), aparent mizerabile, moștenite de chinezi de pe vremea stră-stră-stră-bunicilor (adică de pe vremea lui James Brooke). Aceste hawker stalls fac o mâncare incredibilăla un preț la fel de incredibil—cum ar suna un prânz în doi cu scoici, languste, raci plus orez, cafea și sucuri, la doar 8 EUR?

chai-heng.jpg

Hawker stalls în Kuching

Toate astea au nevoie și de o cafea bună. Culmea e că Borneo face parte din regiunile care au plantații de cafea extraordinare, însă ce bei mai peste tot e o poșircă de gen ness amestecat cu lapte (la fel ca în Peru). Am reușit să identificăm însă o raritate în Borneo—o cafenea locală, Black Bean Coffee, care ne-a crescut doza de cofeină în sânge pentru toate zilele petrecute în Kuching, ocazie cu care am descoperit și sortimentul de cafea Liberica (pe lângă universalele Arabica și Robusta).

black-bean-coffee-inside.jpg black-bean-coffee.jpg

Doi călători fericiți. Și treji.

Spre Borneo

Gata cu capitalele! Am târât rucsacele după noi până la LCCT, aeroportul pentru zboruri domestice, de unde urma să ne îmbarcăm spre Borneo, misterioasa insulă a triburilor Dayak, faimoșii vânători de capete.

Ajunși la check-in-ul AirAsia, încă somnoroși, ne-am trezit brusc când tanti operatoarea de la ghișeu ne-a zis că nu putem zbura spre Kuching în Borneo dacă nu avem bilet de întoarcere. Ne-a bombardat cu tot felul de teorii, că statul Sarawak (din Borneo, care face parte din Malaezia) are reguli stricte, că nu ne vor da viză de intrare, că vom fi deportați și tot felul de alte din-astea. Istanbul déja-vu din nou! Ne-am certat degeaba, am fost amenințați că nu vom fi urcați în avion, așa că am sfârșit prin a cumpăra cu forța două bilete de avion pe cea mai ieftină rută de ieșire din Sarawak, Kuching–Kota Kinabalu (în Sabah, tot Borneo, tot Malaezia).

La debarcarea în Kuching, surpriză! Nici vorbă de nevoie de bilete de întoarcere, cel puțin asta a reieșit de la Biroul de Imigrări, care ne-a dat viză pentru 90 de zile doar pe ochi frumoși. Ne-am certat degeaba cu cei de la biroul AirAsia din aeroport… n-am făcut decât să pierdem încă o oră. Tot degeaba le-am trimis și e-mail la complaints pe site (urma să nu primim niciun răspuns în următoarele zece zile). N-am avut de ales decât să plecăm blestemând printre dinți linia aeriană care se laudă cu World’s Best Low Budget Airline pe 2009/2010.

Ne-am liniștit doar după ce am scăpat de bagaje și ne-am trântit în pat, într-o cameră mică, superb decorată și la un preț nesimțit de mic, la Siggahsana în centrul Kuching-ului.

singgahsana.jpg

Singgahsana Lodge, locul perfect pentru început luna de miere