Lună: decembrie 2005

Ultima zi din an ar trebui sa fie momentul unei retrospective, a unei indelungate meditari la ce a fost bun, ce a fost rau, ce a insemnat anul in cauza pentru mine, daca am devenit sau nu un om mai bun si multe alte intrebari care hranesc spiritul pentru anul care urmeaza. Insa am ignorat complet aceasta perspectiva si m-am indreptat spre souq-uri, unde urma ultima zi de shopping pe 2005!

Intr-un magazin de antichitati in souq

Toate aceste zile in Marrakech cautasem un atelier care sa fabrice djembeuri de calitate, pentru ca tot ce gasisem in souq-uri erau niste imitatii nenorocite care sunau spart si aratau ca naiba. Am dat, in cele din urma, peste unul, insa fabrica doar imitatiile de care va spuneam, si nici macar nu era in stare sa faca diferenta intre djembe si ashiko (cele doua tipuri de instrumente de percutie care se gaseau in Marrakech). N-am reusit sa aflu mare lucru de la el, noroc ca, ratacit pe stradutele din medina, am dat peste un lutier, cu care am purtat ceva mai multe discutii, cu putina franceza pe care o stia el si putina araba pe care o stiam eu.

Fabricantul de ashiko si lutierul

Am continuat sa haladuim prin souq-ul de mirodenii, am discutat despre piperul lung, grauntele paradisului si alte mirodenii locale (khoudanjal, ras el-hanout) cu Aziz, patronul unui mic magazin, ne-am targuit la sange pentru a cumpara un ceainic si am sfarsit pe cea mai inalta terasa din Djemaa el-Fna pentru a admira un superb apus si forfota din cea mai nebuna piata a Marocului.

Melci, inainte de a deveni escargots comestibili

Acrobati in Djemaa el-Fna

Tatuaje temporare traditionale cu henna in Djemaa el-Fna

Maimuta, in Djemaa el-Fna

Imblanzitorul de scorpioni

Imblanzitorul de serpi

Povestitori in Djemaa el-Fna

Violonist

Vanzatorii de apa din Djemaa el-Fna

Prima parte a zilei a trecut cu un mic dejun si cu o incursiune in labirintul din souq-uri, in care am avut de luptat serios pentru a negocia cu vanzatorii pentru a obtine un pret bun. Daca in Turcia targuitul e floare la ureche, marocanii sunt mult mai smecheri–te trezesti cu preturi umflate nesimtit, de 4-5 ori. Secretul e sa intrebi in cel putin doua-trei buticuri inainte sa-ti faci o idee despre pretul corect (care e cam jumatate din media pe care o obtii de la cele doua-trei buticuri). Nu va imaginati ca e usor. Odata ce ai intrebat de pret, putine sanse sunt ca un vanzator sa te lase sa pleci fara sa cumperi ceva.

Timpul a trecut mai repede decat ne asteptam, ne-a ajuns si targuiala, asa ca ne-am indreptat spre cartierul Gueliz, in orasul nou, unde Midori dorea neaparat sa vada Jardin Majorelle, o superba gradina in stil subtropical. Despre orasul nou din Marrakech (care inconjoara medina) nu pot sa va zic decat ca e probabil interesant dincolo de raza de implicare turistica. E curatel, vezi si marocance dragute, peisajul de la orizont e incredibil (cu Jebel Toubkal la 4157 m in centru), cartierele rezidentiale sunt, la propriu dupa cum zice metafora „oaze de liniste” (plus o gramada de palmieri as adauga eu).

Jardin Majorelle e un fel de gradina botanica moderna, proprietate a lui Yves Saint-Laurent, cunoscutul „couturier” francez). E la fel de impresionanta ca Gradina Botanica din Iasi si la fel de mica si inghesuita ca cea din Bucuresti. Vila centrala, care adaposteste un muzeu al culturii islamice, e de un albastru de te dor ochii (nu te pui cu designerii, am invatat-o pe pielea proprie), si probabil ar iesi mai dragut in poze daca ai putea s-o vezi bine din cauza hoardelor de turisti.

Ce m-a impresionat cel mai mult in gradina a fost, mai degraba, rezultatul vandalismului asupra bambusilor chinezesti—un adevarat muzeu in aer liber de typography.

Ne-am plictisit destul de repede de orasul nou, asa ca ne-am intors in piata Djemaa el-Fna, in medina. Spectacolul era la apogeu la apus: trupe de cantareti si acrobati, povestitori, imblanzitori de serpi, dentisti locali care isi etalau pe mese sutele de masele extrase, femei grase cu val pe fata care faceau tatuaje (temporare) traditionale cu henna, vanzatori de apa, sute de turisti marocani si straini si multi, multi altii.

Djemaa el-Fna, piata centrala din medina Marrakech

Koutubia, cel mai inalt minaret din oras

Daca n-ar exista Djemaa el-Fna, probabil Marrakech-ul ar fi un oras ca multe altele din Maroc. Asa ca am profitat si ne-am strecurat toata seara prin multime, band ceai hunja facut din scortisoara, cuisoare, ghimbir si ginseng, savurand o supa harira cu curmale si miere (interesanta) si incheind cu ceva mai normal, adica spanac cu calmar prajit.

Hunja, ceaiul condimentat

N-am cum sa descriu Marrakech in cateva cuvinte sau poze. Pentru ca tot farmecul e in oameni, in mirosurile de mosc, mir sau kebab de la coltul strazii, in viermuiala de pe strazile din medina si in toate interactiunile cu toate astea.

Piata Djemaa el-Fna

Dimineata a inceput bine, cu un suc de grapefruit si unul de portocale, stoarse „la botul caprei” in Djemaa el-Fna, piata centrala din medina care abia se trezea. Si, dupa un mic dejun ca soparlele pe o terasa la soare, am plecat aiurea pe stradute.

Storcatorul de portocale de la numarul 37

Am dat la un moment dat peste Palatul El-Badi, pe vremuri cel mai luxos palat al unui sultan din Africa, dar care a fost devastat sultanul urmator, pentru a-si construi palatul propriu la Meknes. Momentan, doar berzele mai locuiesc prin palat, care nu mai are nici un farmec.

Noroc de o expozitie de arta contemporana, ca altfel ruinele ar fi fost chiar plictisitoare. Afisele Times Burka Square ale lui Aziz Bekkaoui au fost preferatele mele.

Si, dupa cum va ziceam, cladirile si medina n-au nici un farmec fara tot ce se intampla in ele. Pentru ore intregi am colindat prin souq-urile din labirint, care vand tot ce-ti trece prin cap. Papuci, bijuterii, mobilier, marochinarie, si tot ce-ti mai trece prin cap.

Prin medina

Souq-urile din Marrakech

Am zabovit mai mult in souq-ul cu mirodenii, unde nu atat condimentele sunt atractia, ci aromele, parfumurile si toate ciudateniile pentru magie si potiuni, de la piele de sarpe, soparle si arici uscati, capete mumifiate de capra, picioare de pasari de prada si cameleoni vii. Cu care m-am jucat un pic, pana cand au inceput sa mi se catere in cap.

Prin souq-ul cu mirodenii

Cameleonii (aia vii)

N-a fost usor sa dau peste zona unde se aflau tabacariile, unde piei de capra, oaie, vita si camile se transforma in materia prima pentru marochinarie (nu degeaba se numeste asa)–insa nu vreti sa stiti cum miroase si ce se foloseste pentru tabacit si colorat pieile: de la urina de vaca si gainat de porumbel, la ulei de peste, grasimi de animale, creier de oaie, argila si acid sulfuric.

Tabacaria de la marginea medinei

Si, daca tot e sa va zic de chestiile ciudate, la cina am halit din nou melci si am degustat chestia de care se feresc mai toti turistii. In piata centrala, o parte din tarabele cu mancare servesc o delicatesa locala, capete de oaie fripte (mai servesc si chestii normale, de gen creier sau limba). Bineinteles ca am ajuns la concluzia ca a meritat, dupa ce mi-am lins degetele de seu!

As mai scrie si v-as mai povesti o gramada, insa sunt toropit dupa o ora de stat la hammam, cu inlaturat jegul, masaj, sapunit cu o chestie neagra ca vaselina (sapun berber, deh) si spalat pe cap cu ghassoula, un fel de argila (sampon berber, da!). Somn usor!

Ouarzazate e cunoscut pentru trei lucruri, dintre care am vazut doar doua, din pacate.

Mai intai e kasbahul, restaurat si bine pastrat. Insa camerele sunt goale si nu spun nimic, decat poate daca ai un ghid. Zona pe care o poti vizita e redusa si are usi inalte de un metru si jumatate care te cam invita sa-ti faci cucuie. Am zis un „nu” politicos si am preferat sa vizitez medina, care e un labirint de alei infundate si coridoare intunecate, care nu-ti poti da seama daca fac legatura intre doua alei sau sunt de fapt holul de intrare in casa unui localnic. In cele din urma, am reusit sa evadam, fara sa avem acces la partea interesanta, adica ceea ce se intampla in casele oamenilor.

Kasbahul din Ouarzazate

Un al doilea punct de atractie il reprezinta studiourile de filmare de pe urma carora Ouarzazate traieste. Cu ajutorul dezinteresat al unui autobuz galben am parcurs cei sapte kilometri in afara orasului pana la Atlas Film Studios. A trebuit sa frecam menta intr-un internet cafe pentru mai bine de o ora pana la urmatorul tur cu ghid. Care, desi a decurs prea rapid, a fost amuzant. Totul e facut din gips, mucava si eventual lemn–inclusiv un avion F16 folosit in „Jewel of the Nile” din 1984 (cu Michael Douglas si Kathleen Turner). Care avion zace, bine merci, in fata unei manastiri tibetane din „Kundun”, filmul despre Dalai Lama a lui Scorsese. Mai dai si peste decoruri folosite si re-folosite prin „Gladiator”, „Alexander”, „The 10 Commandments” (asta e nou), „Asterix si Obelix” sau „Kingdom of Heaven”–statui din gips, marmura din lemn pictat si obeliscuri din carton. Singurul lucru real sunt muntii din spate, High Atlas, folositi de Martin Scorsese pe post de Himalaya.

Studiourile Atlas

Decoruri din „Jewel of the Nile”, „Kundun”, „The Ten Commandments” si „Gladiator”

Din economie, in aceeasi poza decorurile de la „Asterix si Obelix”, castelul din „Kingdom of Heaven” si muntii din „Kundun”

Spuneam de trei lucruri. Al treilea, si cel mai interesant, pe care n-am avut ocazia sa-l vad, e Ie Maraton du Sable, Maratonul Nisipurilor. O cursa infernala anuala care pleaca si se intoarce in Ouarzazate, in care concurentii au de alergat in sapte zile 238 km dintre care 78 km intr-un singur picior, tot traseul prin desert. In plus, trebuie sa-si care in spate apa si mancarea pentru toata cursa plus sacul de dormit. Se zice ca marocanul care a castigat in mod repetat in ultimii ani pleca la drum cu un rucsac plin de curmale. Culmea culmilor e ca in 15 ani de cand se tine maratonul nimeni n-a abandonat, chiar daca un concurent s-a ratacit si l-au gasit dupa 12 zile in Algeria, la 400 km de punctul de start.

Alergati voi prin asa ceva 🙂

Nemairamanand nimic de facut prin Ouarzazate, am decis sa ne continuam calatoria si sa ajungem, intr-un final, in Marrakech. Midori a decis sa urmeze si ea acelasi traseu, dupa ce si-a cerut scuze de nenumarate ori ca sta pe capul nostru.

Midori

E o companie foarte agreabila insa surprinzatoare colega noastra japoneza. Desi nu vede lumea doar prin obiectivul aparatului de fotografiat, precum multi compatrioti, zambeste si rade tot timpul afirmativ indiferent ce-ai zice, si asta pentru ca–intr-o tara in care se vorbeste doar araba si franceza–Midori abia rupe cateva cuvinte in engleza. E de o seninatate teribila, astfel incat nu se supara nici cand i se spune „la gazelle” in loc de „mademoiselle”. Insa ce admir la ea e ca, desi e un plictisit si amarat functionar public la departamentul taxe locale de la primaria din Yokohama, are pasiuni: ii place sa calatoreasca, sa vada toate apusurile si rasariturile, colectioneaza biletele, chitantele si tot felul de etichete sau alte maruntisuri, pe care la sfarsitul calatoriei le va lipi intr-un album, impreuna cu pozele si notitele din jurnal.

Asa ca iata-ne in autobuz, intr-o calatorie de cinci ore in intuneric pana la Marrakech. Destul de plictisitor, exceptand faptul ca in trecatorile din munti am vazut zapada, si ca la un popas am dat peste un motociclist spaniol care fusese insurat cu o romanca si care mi-a povestit entuziasmat despre drumurile lui pe la Oradea, Cluj, Bistrita si, mai ales, Voineasa–asta inainte de a-si lua „la revedere” in romana si a disparea in ceata.

Popasul cu autobuzul

Am ajuns la Marrakech la 10 seara si am avut de furca sa gasim o camera la hotel, pentru ca suntem in plin sezon, acum, cu cateva zile inainte de Revelion. Norocul ne-a suras sub forma unei camere cu trei paturi si a unei cine la una din tarabele din Djemaa El-Fna, marea piata din medina Marrakech. In sfarsit, am gasit si altceva in afara de harira, tajina sau kouskous—am papat pastilla, o placinta traditionala cu carne de pui!

Meritam sa dormim ca in vacanta, asa ca nu ne-am ridicat din pat decat pe la 10, pentru a lua micul dejun impreuna cu Midori la un restaurant de pe marginea strazii principale din Zagora. Totul ar fi fost perfect daca un stol de muste nu s-ar fi batut cu noi pentru farfuriutele cu miere si dulceata de portocale de pe masa.

Cafenea in Zagora

Ne-am luat rucsacele in spate si am pornit spre statia de grand taxi, unde a trebuit sa mai asteptam inca 3 persoane care sa se inghesuie impreuna cu noi in mijlocul de transport in comun spre Agdz (interesant nume de oras, nu?). Ocazie cu care am constatat ca ce discutasem deunazi cu un proprietar de buticuri se adeverea: in afara de farmacie, in Maroc nicaieri preturile nu sunt batute in cuie. E pur si simplu o parte din cultura araba. Asa ca am refuzat sa platim 45 de dirhami de persoana pana in Agdz, si am scapat cu doar 25–care, intamplator si datorita ghidului Lonely Planet, stiam ca e pretul corect.

In fata casei, in Agdz

In Agdz trebuia sa vedem un kasbah vechi, asa ca am mers prin soarele Saharei peste doi kilometri cu rucsacele in spate pana la ruinele cu pricina. Unde niste oameni binevoitori au incercat sa ne explice ca trebuie sa platim un ghid care sa ne arate kasbahul, altfel fiindu-ne interzis sa intram. Noroc ca eram deja de doua saptamani in Maroc si nu mai credeam in ochii sinceri ai localnicilor. Asa ca am ocolit locul cu pricina si am intrat prin alta parte in zona cu ruine. Cristi si Midori au luat-o pe o alta intrare, si pentru urmatoarea ora fiecare a umblat de capul lui, printr-un kasbah nelocuit care putea in orice clipa sa iti cada in cap.

Kasbahul din Agdz

La intoarcerea spre centru am avut noroc de o dubita care ne-a scutit de inca doi kilometri prin soare, si am ajuns la timp pentru a prinde un grand taxi spre Ouarzazate. Insa nu la timp pentru a-l prinde pe Brad Pitt, care fusese in Agdz cu trei saptamani inainte, pentru filmarile de la „Babel”.

Spre seara, am ajuns in Ouarzazate, capitala filmului din Maroc, unde s-au turnat zeci de filme, de la Jesus of Nazareth de Zefirelli , la Mumia, Razboiul Stelelor si recentul Kingdom of Heaven a lui Ridley Scott. Si am innoptat la Hotel Royale, unde cica ar fi stat si Jackie Chan.

Soarele a rasarit la 7:15, un motiv suficient de bun sa-mi trag peste ochi gluga de la sacul de dormit si sa ma intorc pe partea cealalta.

M-am trezit dupa vreo ora, cand deja incepuse sa fie prea cald. Am luat rapid micul dejun si am refuzat oferta de a calari jumatate de ora pe camila pentru o suma cu care in oricare alta parte ai fi inchiriat animalul pe o zi intreaga. „Gazdele”, daca pot sa le zic asa, s-au razbunat, punandu-ne sa platim vinul si Coca-Cola pe care le pusesera pe masa la cina din seara anterioara, bineinteles la un pret care m-a facut sa-mi dau seama ca ma aflam in fata unei versiuni modernizate a banditilor tuaregi.

Am parasit dunele si ne-am zbenguit pe banchetele LandCruiserului (fara prea multe cucuie) pana cand am dat din nou peste urme de civilizatie, la M’hamid. O pauza scurta ne-a oferit ocazia sa ne strecuram prin multimea dintr-un souq (bazar) foarte rustic si agitat.

In M’hamid

Souq-ul din M’hamid

Soseaua a continuat prin valea Draa, spre Zagora, cu un popas la Tamegroute. Atractiile locului ne-au dezamagit–Biblioteca Coranica era inchisa, elevii de la Scoala Coranica erau niste zurbagii, iar faimoasa ceramica de Tamegroute era mai degraba o gramada de strachini verzi grosolane.

Atelier de ceramica in Tamegroute

In schimb, kasbah-ul (castelul) subteran ne-a oferit o priveliste deosebita, racoroasa si antica. Destul de ciudat sa te gandesti ca in spatele portilor inchise traiesc familii intregi.

Kasbahul din Tamegroute

Imediat dupa pranz am ajuns si la Zagora, unde se termina excursia. Ne-am luat ramas bun de la Muhammed, care, desi foarte timid si tacut, isi facuse datoria de sofer si ghid mai mult decat acceptabil.

Dupa ce ne-am lasat bagajele la hotel, am facut un scurt tur al Zagorei, ferindu-ne de vantul care ne sufla nisipul Saharei in ochi si de vanzatorii de la magazinele de suveniruri care ar fi facut orice sa ne aduca inauntru.

Am fost insa reperati si acaparati de un pusti de 15 ani, Ionas, care s-a oferit sa ne arate tot ce vrem in Zagora. Si, pentru ca oricum nu descoperisem mare lucru de capul nostru, am acceptat sa il urmam. Am colindat mai bine de o ora les palmeraies (livezile de palmieri) de la poalele varfului Jebel Zagora, cu Ionas explicandu-ne despre curmale, morcovii si ridichile din livezi, ca unor turisti care n-au vazut niciodata o vaca si cred ca morcovii cresc direct in caserole la Metro.

La palmeraie si Jebel Zagora

Dupa ce a devastat un palmier mai mic, ne-a facut o demonstratie de indemanare, impletind din frunzele rupte o gazela, un magar si un omulet.

Tanarul Ionas in procesul de creatie

Ionas si-a facut datoria de ghid pana la capat, aratandu-ne de unde sa cumparam cele mai bune curmale si unde sa mancam cea mai buna tajina. Am avut grija sa il rasplatim inainte sa-l cheme maica-sa acasa, desi n-a cerut nici un dirham pentru serviciile sale.

Seara s-a incheiat cu o cina impreuna cu Cristi si cu Midori la restaurantul recomandat de Ionas. Tajina a fost exceptionala, insa am mari semne de intrebare legate de bucataria marocana–daca e considerata una dintre cele mai tari din lume, cum se face ca toate restaurantele au in meniu doar supa harira, tajina si kouskous?

M-a intrebat recent cineva cum e sa faci Craciunul la 30 de grade. Raspunsul e simplu–nu e suficient sa fie 25 decembrie in calendar, mai e nevoie de zapada, brad cu globuri, Mos Craciun, cadouri si poezii, colinde, foc in soba, familie si prieteni.

Tata

Ziua a inceput devreme, pentru ca la 7 dimineata ne-am intors spre Akka, luand cu noi si un ghid pentru a gasi faimoasele gravuri preistorice. Dupa jumatate de ora on-road si jumatate off-road am ajuns la locul unde trebuia sa vedem gravurile. Ne-am catarat impreuna cu ghidul, insa n-am gasit nimic. Ipoteza acestuia ca turistii au furat toate gravurile mi s-a parut stupida si m-am gandit ca in masina ma bucurasem degeaba ca ghidul a dat un cap serios de geam–se vede ca ii afecta memoria.

Akka

Am trecut de culme si am avut norocul sa gasesc un set de gravuri. Dupa care au aparut si altele: capre, gazele, vaci, elefanti si lei. Nu atat de impresionante sau clare ca cele de la Ukas, insa e scuzabil pentru ca se pare ca sunt mult mai vechi.

Gravurile de la Akka

Desi n-am recunoscut (pentru ca sunt capos!), am fost dezamagit de gravuri, nu prea meritasera trezitul odata cu cocosul. Ne-am intors la Tata pentru micul dejun, apoi la drum in continuare prin desert. Am oprit in drum sa ne luam turbane, atat pe post de suvenir, dar si pentru a ne feri de insolatie. Dupa ce le-am infasurat pe cap aratam ca niste autentici banditi tuaregi, cu exceptia lui Midori care era 100% ninja.

Soseaua a continuat inca 150 km, dupa care am luat-o pe aratura, cum se zice, prin Reg, desertul negru, si am oprit doar pentru a vedea un sit cu fosile, tot felul de viermisori si gandacei incastrati in pietre.

Reg

Sit cu fosile in Sahara

Curios, la un moment dat in pustietate am dat peste un card de prepelite mai ciudate (nu ma intrebati cu ce se hraneau, probabil cu viermisori fosile ca altceva nu mai era prin zona). Acum e randul arabilor sauditi sa fie catalogati drept „fous” (nebuni). Se pare ca prepelitele alea sunt sfinte sau speciale pentru ei. Regele saudit a detasat aici paznici pentru a le proteja, care patruleaza cu camionetele si se uita prin binoclu daca nu cumva are cineva de gand sa le transforme in friptura.

Dupa Reg a urmat desertul alb, pret de alte cateva zeci de kilometri, pe locul unui fost lac cu apa sarata, Iriqi.

Inca aproape o suta de kilometri, cu impotmoliri prin nisip si aventura, si am ajuns la poalele ergului Chigaga, o serie de dune inalte de peste 300 de metri. N-am vazut mare lucru din apus, din cauza norilor, insa cerul era imens si fantastic.

Pe dunele Chigaga

Asa arata cerul de pe dune in Sahara

Ce am vazut insa, o priveliste rara in Sahara, a fost un covor verde de vegetatie, o reactie prompta la ploaia din ajun (se pare ca si singura de anul asta) de care profita deja o turma de camile.

Am innoptat intr-un bivuac cu corturi la baza dunelor, cu o cina traditionala si identica (supa harira, kouskous si ceai) si cu muzica din desert in jurul focului.

Foc si muzica berbera in bivuacul din desert

Iar de dormit, am dormit sub cerul liber, la un hotel de milioane de stele, cum zambise soferul nostru, Muhammed.

Cand a sunat trezirea, am sarit din pat in dus, iar din dus aproape direct in jeep-ul care ne astepta punctual in fata hotelului. Am fost usor dezamagit, pentru ca aventura in Sahara ar fi insemnat un LandRover antic, nu o Toyota LandCruiser penultimul model.

Impreuna cu Cristi (adica fratele meu, pentru cine a ratat primele episoade), japoneza Midori (Jessica renuntase la excursie din cauza unei toxi-infectii alimentare) si Muhammed (ghidul si soferul nostru) am pornit intr-un mini-tur demo al vaii Ameln. Daca am uitat sa va zic, vremea se imbunatatise vizibil (da, se vedea soarele), mai mult ca sigur datorita rugaciunilor lui Houssine.

Oumsnate

Pe valea Ameln, la poalele varfului Jebel Lekst (2359 m) am vizitat un alt sat berber, Oumsnate–mai precis o casa berbera traditionala, veche de 400 de ani si pastrata cat mai autentica. Parterul era destinat animalelor, cu un separeu special pentru magarul familiei, primul etaj avea in centru bucataria (care incalzea toata casa) si camera copiilor (parintii dormeau pe jos pe hol), iar al doilea etaj era destinat oaspetilor.

Casa berbera traditionala si stapanul

La plecare am dat peste magarusul familiei, un drac negru si impielitat care alerga neastamparat de colo-incoace si putin a lipsit sa dea peste noi.

Cum excursia demo a decurs bine, ne-am intors la Ahmed, am batut palma, i-am dat banii si am pornit la drum, nu inainte de a ne lua ramas bun si de la pitorescul Houssine. In ciuda ploii si a lipsei obiectivelor turistice din Tafraoute, bonomul berber a meritat efortul de a ajunge aici–pana la urma datorita lui plecam spre Sahara.

Daca e sa ne luam dupa ce zic hartile, Sahara incepe la sud de Anti-Atlas, adica la sud de Tafraoute. Si Sahara nu inseamna doar dune si intinderi nesfarsite de nisip, ci si munti, oaze, defileuri si vechi sate berbere.

Excursia a inceput cu o ciudatenie la cativa kilometri de Tafraoute, opera unui belgian, Jean Veran, care in 1984 s-a apucat sa picteze niste bolovani. „Les Belges, ils sont fous!” se amuzase Houssine, insa rezultatul e impresionant. Desi Jean ar trebui sa mai dea pe aici cu un strat de vopsea, daca nu s-a pensionat inca.

Stancile pictate ale lui jean Veran

Drumul (daca pot sa spun asa unor vagi urme de cauciucuri) a continuat spre sud, iesind in cele din urma la sosea. Care n-a tinut prea mult, doar pana am ajuns la cheile Ait Mansour. Care seamana mai putin cu Cheile Bicazului de la noi, si mai mult cu Grand Canyon de la americani. Cu o priveliste superba, plina de palmieri de-o parte si de alta a cararii pe care am parcurs-o pe jos pret de sase kilometri (dupa care peisajul a devenit obositor).

Cheile Ait Mansour

Dupa jumatatea drumului, palmierii intalniti aveau, mai toti, trunchiul ars, de parca ar fi supravietuit unui incendiu. Ce-a putut sa-mi treaca mie prin cap–e o metoda inventata de localnici pentru a coace curmalele mai repede (teorie alimentata de un usor miros de prune afumate). Mai tarziu Muhammed m-a lamurit ca incendiul provocat intentionat avea dublu scop: alungarea stolurilor de lacuste si distrugerea palmierilor afectati de boala Bayou.

Oricum, am degustat curmale direct de la sursa dupa ce Cristi a inceput sa arunce cu pietre in ciorchinii de curmale (cu riscul de a se trezi in cap cu o piatra ricosata, in loc de curmale).

La iesirea din defileu, calatoria s-a transformat intr-un raliu off-road pret de cativa zeci buni de kilometri, ocazie cu care am apreciat confortul suspensiilor Toyotei si am si uitat ca mi-as fi dorit un LandRover din anii ’60.

Sat berber la marginea Saharei

Una dintre tintele zilei erau gravurile preistorice de la Ukas. Le-am admirat destul de amuzat, avand in vedere ca artistul de acum 4000 de ani n-a uitat sa reproduca detalii anatomice esentiale.

Gravurile de la Ukas

N-am inteles, totusi, de ce Ukas e trecut pe harta ca localitate. In afara de un mos care ara desertul cu un magar („les Berbers, ils sont fous!” e randul meu sa zic), n-am vazut decat pietre si capre.

La 6 s-a inserat, asa ca n-am mai oprit in Akka, ci am continuat pana in Tata, una dintre oazele din sudul Marocului. Iar seara de Ajun a constat intr-o cina cu supa harira si kefta tajina, fara brad, fara nuci (ok, au fost portocale) si fara colindatori. Am facut-o un pic pe Mos Craciun, dandu-i cadoul lui Cristi, un tricou cu „Surfing in Taghazout” pe care il cumparasem pe ascuns. Ma consolez cu gandul ca, oarecum, e un Craciun in familie.

Iar pentru ca asa se intampla cand sunt de Craciun departe de casa si prieteni–anul trecut in Himalaya, anul asta in Sahara–ma loveste melancolia si incep sa ma intreb daca faptul ca sunt departe e doar o intamplare sau fug de ceva. Probabil mi-e frica de Mos Craciun!

Cu ghinionul care ma urmareste sunt o mana cereasca pentru locuitorii din Tafraoute. N-a mai plouat aici patru zile in sir de multi, multi ani.

Asa ca s-au cam spulberat planurile de a inchiria mountain bike-uri pentru a explora valea Ameln. Ne-am multumit cu o plimbari pe jos, pret de doi kilometri pana in Tazekka, un sat berber vechi, cocotat printre bolovani. Surprinzator, satul parea pustiu, desi am surprins cateva perechi de ochi urmarindu-ne de pe la ferestrele minuscule. Iar cu ajutorul unui baietas, am dat peste atractia locului, „la Gazelle”, o gravura pre-istorica pe una dintre zecile de stanci care impanzeau satul.

Satul Tazekka

Gravura preistorica „La Gazelle”

Ne-am intors in Tafraoute pe aceeasi ploaie mocaneasca, insa, la sfatul lui Houssine (de care ne tot izbeam peste tot), am plecat in directia opusa, spre „le Chapeau de Napoleon”, o stanca crescuta in mijlocul unui sat vecin, Aguerd Oudad, interesanta dar destul de departe de a semana cu o palarie. „Les français, ils sont fous!” ne-a marturisit mai tarziu Houssine, varianta berbera (Aguerd Oudad inseamna Muntele Degetul Mare) fiind mai aproape de realitate.

Le Chapeau de Napoleon

Printre picaturi a continuat si negocierea cu Ahmed pentru calatoria spre Sahara. Reducand traseul la 3 zile si prefacandu-ma ca „asta este, renuntam”, chiar iesind pe usa, am reusit sa ajungem la un pret sub jumatatea celui initial (desi Cristi era cat pe ce sa strice bunatate de negociere–noroc ca Ahmed nu stie romaneste).

Dupa ce am batut palma, toate lamentarile au luat sfarsit–e o afacere rezonabila pentru toate partile implicate. Am baut ceai si am stat la povesti cu Ahmed si Houssine, si cu Jessica si Midori, o canadianca si o japoneza care urmau sa calatoreasca impreuna cu noi spre Sahara. Houssine a fost fantastic de amabil si mi-a facut copii dupa CD-urile cu muzica berbera pe care le ascultasem la el in magazin.

Housinne

La fel de ploioasa, seara s-a incheiat la taverna de langa hotel, cu inca doua ture de ceai, desi stiam ca iar voi avea un somn treaz, plin de vise agitate, insa ca ma voi trezi proaspat a doua zi dimineata.

Gazda noastra de la Hotel des Touriste, simpaticul Abdellah, ne-a trezit cu un mic dejun cu tartine cu unt si gem si cu „whisky marocan”, adica omniprezentul ceai de menta. In plus, am gustat si din faimosul ulei de argan, un ulei care se fabrica doar in aceasta regiune si se exporta pentru bani grei in Franta si Statele Unite, fie pentru restaurantele de super-clasa, fie pentru cosmetice.

Abdellah a fost in continuare foarte amabil si ne-a condus pe stradutele inguste si intortocheate din medina pana la un mic atelier de bijuterii, bine ascuns. L-am tinut aproape o ora pe post de translator, pentru a ne oferi raspunsuri la tot felul de intrebari trasnite legate de semnificatia diverselor tipuri de bijuterii traditionale berbere si tuarege.

Atelier de bijuterie berbera in Tiznit

Si cum povestile si explicatiile curgeau din el ca de la robinet, am profitat sa ne duca sa cumparam si ulei de argan. Procesul de fabricatie e pe atat de complicat pe cat e de interesant. Arganul creste doar in zona dintre Essaouira si Tiznit, si face niste fructe asemanatoare cu maslinele. Pana aici totul e normal. Insa samburii de argan sunt greu de scos, asa ca berberii dau drumul la turmele de capre, care se catara in copaci (nu glumesc, chiar am vazut din autobuz capre cocotate in copaci) si mananca fructele de argan. Stomacul lor digera invelisul, insa samburii sunt eliminati pe partea cealalta. E nevoie de 30 de kilograme de samburi pentru un litru de ulei. Bineinteles ca femeile berbere scormonesc prin balega de capra dupa samburi, pe care ii spala, ii prajesc putin si ii preseaza pentru a obtine uleiul. Aviz prietenilor care vor da curs invitatiei mele la o cina in stil marocan.

Place de la Mechouar din Tiznit

Putin dupa pranz ne-am luat la revedere de la Abdellah, ne-am inghesuit din nou intr-un grand taxi cu destinatia Tafraoute. Desi lung, drumul oferea privelisti fantastice cu muntii Anti-Atlas catre care urcam printre palmieri si sate berbere.

Tafraoute, un satuc berber cu doar 5000 de locuitori e scufundat in valea Ameln, inconjurat de gramezi imense de bolovani si, bineinteles, de varfuri precum Jebel Lekst (2359 m). Tafraoute e linistit, mic, cu foarte putini turisti si, parca, mai putina influenta occidentala.

Dupa un pranz intarziat dar copios, cu o supa berbera dubios de verde (bissara), cu tajina si nelipsitul ceai de menta, am inceput sa colindam stradutele prin ploaie. N-am apucat sa vedem prea multe, ca am fost acaparati de un personaj pitoresc cu un turban albastru, Houssine Laaroussi, patronul micului magazin Au Coin des Nomades. Au trecut doua ore cu ceai (din nou!), cu muzica berbera, harti si poze, cu prietenul sau Ahmed de la Maison Touareg, incercand sa ne convinga sa abordam un traseu aventuros prin Sahara: Ukas-Akka-Tata-Ergul Chigaga-M’Hamid-Zagora-Ouazazarte. De convins, ne-a convins, insa pretul pentru cele patru zile de aventura e fabulos. Negocierile sunt dure, insa si maine e o zi.

Boutique cu de toate, in Tafraoute

Dupa toate astea, un hammam e cel mai placut mod de a incheia ziua–o ora in baia turceasca din Tafraoute, unde un baiat tuciuriu a dat jos aproape tot jegul de pe mine (nu, n-a ajuns pana la tricoul cu Iron Maiden). M-am simtit ca pe vremuri cand imi facea mama baita, numai ca atunci nu eram frecat atat de aspru, iar acum nu-mi permiteam sa ma joc cu ratustele.

Oricum, de somnul care a urmat n-a beneficiat, cu siguranta, nici regele Marocului!