Lună: decembrie 2004

Gangtok e probabil cel mai vizitat loc din Sikkim, atat datorita aglomerarii de obiective turistice, dar si faptului ca aici e capatul de linie pentru majoritatea curselor de jeepuri. Insa Sikkimul ofera multe alte destinatii, imposibil de accesat pe cont propriu, datorita situatiei tensionate intre India si China in zona.

Cu o seara in urma, dupa maratonul turistic in Gangtok si imprejurimile sale alaturi de extraordinarul Jigme, am „debarcat” pe M.G.Marg la Altitude Travels, o agentie de turism recomandata de cei de la hotel. Ei urmau sa imi obtina permisul si un mijloc de transport pana la lacul Tsomgo si inapoi.

Dimineata, la ora 9:10 (o mica intarziere, ceva obisnuit in India), un jeep Mahindra cu sofer si ghid, erau in fata hotelului, gata de plecare in calatoria care avea sa dureze mai bine de doua ore pana la faimosul lac.

De ce faimos? Lacul Tsomgo (se citeste cian-gu, frumoasa limba tibetana, nu-i asa?) e la 35km de Gangtok, 3785m altitudine si foarte aproape de granita cu China si cu Bhutanul. Lacul e sfant pentru budisti, care cred ca acesta a fost „mutat” prin minune aici din alta regiune. Dar ce m-a convins sa plec spre Tsomgo a fost ideea de a face inconjurul lacului calare pe un yac.

Revenind la jeep si ghid, nu am avut bafta din ziua dinainte. Noul ghid, Dawa, era un Lepcha tanar si, desi de treaba, nu prea le avea cu conversatia, iar soferul, un hindus mustacios si cu o privire cam dezorientata, nu stia o boaba de engleza. Asa ca a trebuit sa ma concentrez asupra peisajului.

La mai putin de 5km de Gangtok, am dat de primul post de control al Politiei Militare care a verificat permisul pentru Tsomgo rapid si ne-a permis sa trecem. Din acel punct pana sus la lac, era plin de baze ale armatei. Buncare, camioane, jeepuri, baraci, indicatoare (le-am retinut doar pe cele pe care scria „Officers Mess”, un oximoron). Primele baze apartineau diviziei sikkimeze, BIack Cat, astfel ca pe toate gardurile era desenata o silueta de matza care lasa loc la interpretari. In plus, gardurile, baracile si buncarele erau vopsite in culori de camuflaj in stil indian, adica mai tipator.

Soseaua a inceput sa devina tot mai abrupta, peisajul mai putin exotic si mai auster, pe masura ce urcam. Ce vedeam de jos ca nori, acum arata a bulgari de ceata. Desi credeam ca m-am obisnuit cu serpentinele, calatoria mi-a dat senzatii tari, mai ales cand jeepul trecea razant pe langa parapetul care de multe ori lipsea.

Un indicator anunta ca intram in zona controlata de trupele de elita Gorkha, recunoscute ca fiind foarte bine pregatite pentru situatii extreme. Deviza lor spune totul: „When going gets tough, Gorkha gets going”. Din pacate, exemplarul pe care l-am convins sa pozeze nu e fantastic de dur, ba dimpotriva.

Intr-un final am ajuns la lacul Tsomgo, la zero grade afara, cu un cer innorat si un peisaj care nu prea facea banii. Am coborat din jeep iar soferul si ghidul s-au refugiat intr-o baraca la un ceai fierbinte, nu inainte de a-mi da mana libera la vizitat: „Take your time, sir!”. In fine, crezusem ca rolul ghidului va fi altul in afara de a sta pe bancheta din spate tot timpul drumului si de a bea ceai cu soferul.

Nu m-a deranjat prea tare, mai ales ca am fost invadat de yaci, adica de proprietarii lor cu oferte de a face o tura in jurul lacului. I-am refuzat pe moment, cu ideea de a face mai intai o plimbare pe jos.

Am admirat lacul, incercand sa ma bucur cat mai mult de peisaj si sa ii gasesc valente ascunse, daca tot platisem excursia. O rata himalayana curajoasa se balacea printre portiunile inghetate, asa ca a meritat o poza.

Am facut si cateva poze, conspirativ, cu bazele militare–sper doar sa nu fiu arestat maine de politia militara daca le public, sau, mai rau, sa bombardeze China lacul Tsomgo. Mi-ar parea rau dupa rate si dupa yaci.

Apropo de yaci, unul dintre „yacari” (ca vacari nu pot sa le spun), se tinuse tot timpul dupa mine. Nu avea mai mult de 14 ani, iar yacul sau avea coarnele si saua frumos colorate si ornamentate, exceptand poate doar mesajul de „Welcome” dintre coarne. M-am targuit pentru o jumatate de tur, iar in momentul in care pretul a scazut sub jumatatea celui initial (dar tot peste cat sugera indispensabilul ghid Lonely Planet), am batut palma.

Am trecut de prima incercare, adica yacul nu s-a rupt in doua cand m-am urcat pe el. La a doua a fost mai greu: yacul pe care ma urcasem mergea pe oriunde, numai pe unde trebuia nu. Ba pe mijlocul strazii, gata sa se infinga in vreun camion militar, ba pe marginea lacului, cu vadite intentii de a se arunca sa faca o baie. Bineinteles ca cu tot cu mine in spate.

Dupa ce m-au trecut toate transpiratiile, am inceput sa ma obisnuiesc cu leganatul si sa apreciez abilitatea cu care animalul se descurca off-road. Imi parea rau ca era totusi atat de incapatanat, incat pustiul care il mana batea in el ca la covoare.

Testul final a fost urcarea unei pante abrupte. Si inghetate. Totul a mers admirabil pana cand Raju (asa il chema pe yac) a alunecat pe gheata la vale, de am zis ca o sa fac o baie impreuna cu ratustele himalayene. Din fericire ABS-ul a intrat in functiune si Raju a revenit in forta pufaind si reusind sa urce panta. Am renuntat la o coborare similara, asa ca l-am lasat sa ajunga inapoi pe plan drept inainte de a ma urca din nou in sa.

Calatoria s-a terminat cu un sprint al lui Raju pana la linia de pornire. I-am multumit tanarului Grovinda Chhatri si l-am rugat sa-mi scrie numele pe o hartie (nu intelesesem o boaba din ce imi raspunsese la intrebarea „What is your name?”). Nu stia sa scrie, asa ca a rugat-o pe o vanzatoare de la o baraca.

Ghidul si soferul ma asteptau intr-o baraca mizerabila, unde m-au invitat la un ceai si o portie de momos. Nu voi intelege niciodata, probabil, de ce in localurile cele mai mizere si oribile din India gasesti cea mai buna mancare.

De la una dintre baracile de pe malul lacului am cumparat branza de yac. Am molfait o bucata timp de jumatate de ora, in speranta ca nu voi ramane fara masele, caci aceasta delicatesa e la fel de dura ca un os.

La 8 am fost in picioare, am facut un dus si am luat micul dejun, pentru ca la ora 9 sa plec intr-un „10-point tour” cu un taxi recomandat de gazdele mele de la hotelul Mintokling.

Taxiul, ca si cele din Darjeeling, era un minivan Mahindra, iar soferul, Jigme, stapanea surprinzator de bine limba engleza. Mult mai bine decat toti indienii pe care i-am intalnit pana acum

Datorita cetii laptoase care umplea vaile din jurul Gangtokului, am eliminat din lista cu 10 puncte pe cele 3 care ofereau vederi splendide ale Khangchendzonga, adaugand o vizita la Sikkim Time Corporation (fabrica de ceasuri) si la inca o manastire. I-am prezentat Iista cu obiective lui Jigme, care a facut un traseu optim, sugerand sa incepem cu Enchey Gompa, o manastire budista, la cativa kilometri deasupra Gangtokului.

Enchey Gompa, manastire a ordinului budist Nyingmapa (palariile rosii) a fost construita de un lama zburator, Druptob Karpo, care a fost zeificat, avand un altar propriu. Khangchendzonga este celalalt zeu cu altar propriu la Enchey Gompa, veghind asupra intreg Sikkim-ului. Jigme a incercat, cu un succes partial, sa imi explica mai multe despre cele patru ordine budiste: Gelugpa (cu palarii galbene, cei mai numerosi, condusi de Dalai Lama), Nyingmapa (palariile rosii), Kagyupa (Kagyu este palaria neagra purtata de maestrul ordinului, Karmapa) si Sakyapa. Diferentele sunt destul de subtile, cea pe care am tinut-o minte e ca cei din ordinul Nyingmapa au voie sa se casatoreasca, sa manance orice si sa bea alcool, si chiar sa se roage in stare de ebrietate. Halal oameni sfinti.

De la Enchey Gompa am plecat spre Rumtek, la 25km de Gangtok, unde se gaseste cea mai importanta manastire a ordinului Kagyupa din India.

Pe drum, Jigme nu a facut altceva decat sa ma surprinda. E prima persoana din India (in afara altor turisti) care stie ceva despre Romania–ca suntem buni la gimnastica. Vorbeste 5 limbi: hindusa, tibetana, nepali, bhutia si engleza (aceasta din urma mult mai bine decat indienii cu care am venit in contact pana acum). Imi povesteste despre populatia din Sikkim: 75% sunt nepalezi emigrati, iar 25% Bhutia (tibetani) si Lepcha (asemanatori ca fizic, insa mai mici de statura si cu trasaturi apropiate de ale japonezilor). Jigme e Bhutia. Bhutanezii sunt diferiti de Bhutia, chiar daca au stramosi comuni. Bhutia mananca fara probleme carne de vaca (sunt budisti), iar eu sunt intrebat daca romanii mananca de toate. Da, in afara de caini, pisici, de-astea, ii zic eu. Jigme imi povesteste despre triburile din Assam, un stat indian din est (la est si de Bangladesh): mananca orice, caini, pisici, serpi, sobolani, „except one bird in the sky and one four-legged thing”. Ma pune sa ghicesc care. Dupa incercari nereusite, imi zice razand: „the airplane and the wooden table”.

Am ajuns, dupa 45 de minute de calatorie prin jungla, la Rumtek, pe un varf care domina zona. Rumtek Dharma Chakra este manastirea cea mai importanta pentru ordinul Karmapa, o copie fidela a manastirii din Tibet unde se gaseste centrul acestui ordin. Maestrul scolii poarta titlul de Karmapa.

Jigme mi-a povestit despre problemele din interiorul scolii (despre care prinsesem franturi doar). Cel de-al 16-lea Karmapa, a construit aceasta manastire in 1960. La moartea sa, a lasat o serie de indicii despre cum va putea fi identificat cel de-al 17-lea Karmapa. Dupa cinci ani, calugarii de la Rumtek au desigilat aceste detalii si au plecat sa-l gaseasca pe cel in care s-a reincarnat Gyalwa Karmapa. L-au gasit in Tibet, intr-un sat de nomazi, intr-o familie mai mult decat saraca, si l-au adus in India. Dalai Lama (care este „sef” peste toate ordinele budiste, nu doar cel cu palarii galbene) l-a recunoscut, la fel si calugarii de la Rumtek. Totul parea sa fie normal, pana cand o alta gasca de calugari au zis ca de fapt ei au gasit pe altcineva care se potriveste indiciilor, si a iesit un scandal maxim. Karmapa este cea mai importanta persoana in ierarhia budista dupa Dalai Lama. In consecinta a iesit un scandal imens intre cele doua grupari de calugari, si armata indiana a trebuit sa intervina pentru a aplana conflictul. Celui de-al 17-lea Karmapa, un copil pe atunci, i s-a interzis sa intre in statul Sikkim, fiind exilat la Dharmsala, resedinta lui Dalai Lama din India. E considerat ca fiind cel mai puternic adolescent din lume, datorita influentei pe care o are in cadrul budismului. Pana la reglementarea situatiei, manastirea Rumtek e pazita de soldati indieni inarmati.

La plecare, vedem, spre surprinderea mea, si calugari foarte tineri, copii, care joaca badminton, sau jocuri cu mingea, topaie. Ca orice copil.

Coboram pe langa siruri de roti de rugaciune budiste, pe care Jigme le invarte in sensul acelor de ceas. Niste turisti indieni le invart invers, iar ghidul meu le explica de ce trebuie invartite in sensul opus. Jigme continua sa le invarta, rostind mantra budista „Om Mani Padme Hum”. Cand il rog sa imi explice semnificatia, zambeste si imi spune ca lui Dalai Lama ii ia 2 zile sa explice sensul mantrei. Ma resemnez, dupa ce ma uit la ceas.

Am lasat in urma Rumtek si am coborat spre vechea manastire Rumtek, de langa satul cu acelasi nume, construita de al 5-lea Karmapa, cu mult timp inainte. Manastirea originala a ars, si a fost re-construita recent. Curiozitatile mele il bombardeaza pe Jigme care e mai mult decat incantat sa imi povesteasca despre steagurile de rugaciune. Cele multicolore, pe care le-am vazut peste tot in Darjeeling sau in Sikkim, sunt pentru a aduce noroc si a feri de spiritele rele. In fata caselor Bhutia sunt steaguri colorate mari, tocmai in acest scop. Jigme imi arata steagurile albe din fata vechii manastiri Rumtek si imi spune ca sunt steaguri de doliu. De fiecare data cand moare un budist, familia acestuia trebuie sa ridice 108 steaguri albe, nu neaparat toate in acelasi loc. Muntii prin care am trecut sunt plini de aceste steaguri albe… de ce 108? se pare ca e un numar „magic” in aceasta religie.

Il intreb pe Jigme si de clopotele atarnate de portile templelor hinduse, daca sunt tot pentru a purta noroc. Dupa ce zambeste larg, de la o ureche la alta, imi spune ca sunt mai degraba pentru a trezi zeii.

Pe altarul de la Rumtek sunt o multime de ofrande colorate. Jigme imi spune ca sunt facute din unt. Fantastic! Bineinteles ca nu pot sa fac fotografii in interiorul manastirii, insa extraordinarul meu ghid si sofer imi vinde un pont: odata ce am calcat pragul in afara manastirii, pot face fotografii, cu portile larg deschise. Ceea ce si fac, pentru a imortaliza aceste curioase ofrande.

Ne intoarcem in Gangtok, unde mai sunt pe lista trei obiective.

Namgyal Research Institute for Tibetology este cel mai cunoscut si prestigioas institut ce studiaza tibetologia, creat la initiativa actualului Dalai Lama, si sub patronatul ultimului rege al Sikkimului, Namgyal. Institutul, care e construit ca o manastire budista, contine peste 30,000 de documente si obiecte legate de budism si Tibet, incluzand fluiere facute din femururi umane, manuscrise Lepcha, tibetane si sanscrite, si multe altele. Bineinteles ca fotografia e permisa doar din prag, insa e bine ca am aflat acest lucru.

Do-Drum Chorten e o stupa imensa in care sunt inchise relicvele unor lama tibetani, scrieri religioase si alte obiecte de cult budiste. E inconjurata de 108 roti de rugaciune, iar Jigme imi spune ca trebuie mers in jurul ei doar in sensul acelor de ceas.

Ultimul punct pe lista, expozitia de flori, e total neinteresanta. Desi Sikkim e renumit pentru orhideele sale, in afara sezonului expozitia e ofilita–macar au bunul simt sa nu ceara taxa de intrare.

Ma despart de incredibilul Jigme pe Mahatma Gandhi Marg, adaugand la tariful perceput si un bacsis consistent impreuna cu o tona de multumiri. Ma insoteste inca jumatate de ora prin magazine, recomandandu-mi de unde sa iau cel mai bun cardamom, cea mai buna branza sikkimeza si multe altele.

Ma intorc la hotel dupa o escala la o agentie de turism care imi va aranja calatoria din ziua urmatoare spre lacul Tsomgo, si dupa ceva timp petrecut intr-un Internet Cafe.

Avand in vedere ca epuizasem obiectivele turistice in Darjeeling mi-am zis ca n-ar fi rau sa dorm ca un purcelus, asa ca m-am trezit pe la 11, si m-am plimbat agale spre Kunga, unde mi-am luat micul dejun, omleta cu branza si o superdelicioasa clatita cu banane. Mmmm!

Siesta mi-am facut-o plimbandu-ma pana la Darjeeling Gorkha Hill Council, un fel de birou turistic, de unde am aflat ca se elibereaza permise pentru Sikkim la granita, insa nu erau siguri daca si duminica era posibil.

M-am hotarat sa risc. Am revenit la hotel si l-am rugat pe Mr. Lawang sa imi faca rezervare la un jeep. Inainte de plecare a fost extrem de amabil. M-a sfatuit sa iau avionul pana la Kathmandu (in Nepal) deoarece cu autobuzul, din Gangtok, se fac peste 20 de ore. Mi-a dat adresa unei agentii de turism si mi-a spus ca daca spun ca vin din partea lui imi vor da un pret foarte bun. Mi-a mai spus ce trebuie neaparat sa vad in Sikkim si mi-a dat adresa unui hotel in Gangtok, al nepotului sau, Tenzing Pulger. A insistat sa ii scriu pe e-mail cum mi-a placut in Sikkim.

Mi-am luat la revedere de la Lawang si de la vecinele mele si am plecat spre statia de jeepuri. In drum m-am intalnit cu familia din Philadelphia, care mi-au multumit ca le-am recomandat restaurantul Kunga. Povesteau ca au lasat un bacsis gras, 100 de rupii, si chelnerul a alergat dupa ei, insistand sa le dea inapoi cel putin jumatate.

Calatoria spre Gangtok a durat 5 ore. Surprinzator, a fost foarte placuta, in ciuda faptului ca eram singurul strain dintre cele 14 sardele inghesuite in jeep. Nu stiu de ce, poate senzatia ca trebuie sa traiesc si sa simt la maxim aceste sapte saptamani. Poate ca muzica indiana si copilul sikkimez din fata mea care canta si el refrenurile. Poate ca peisajul cu raul Teesta jos si versantii abrupti acoperiti de jungla, poate ca maimutele care se puricau si se bateau pe marginea drumului. Sau poate zecile de placute galbene de pe marginea drumului cu povete de genul „This is not rally, enjoy the valley” sau „If you are married, divorce speed”. Poate ca faptul ca am avut curajul sa mananc intr-un sat mizer pe drum si ca mancarea, servita in farfurii facute din frunze, a fost mai mult decat delicioasa. Cred ca toate aceste mici detalii, probabil plictisitoare pentru cei ce le vor citi, valoreaza cel mai mult si fac deliciul unei asemenea calatorii.

In final, mi-am luat permisul la Rangpo, am ajuns in Gangtok la Mingtokling Guest House (a trebuit sa urc cativa kilometri un deal abrupt cu rucsacul in spate pana sa il gasesc). Am incheiat seara cu un dus fierbinte, o cina sikkimeza in camera si uitat la televizor pe MTV India. Ocazie cu care am vazut si eu indience beton.

Vecinele mele m-au trezit de dimineata cu batai in usa. Am luat micul dejun la hotel, cu Khangchendzonga si Observatory Hill la fereastra din dreptul mesei.

Am plecat apoi spre gara din Darjeeling, de unde urma sa luam trenuletul de jucarie (toy train). Linia de tren care urca de la New Japalguiri prin Siliguri si ajunge in Darjeeling e una dintre cele mai celebre din lume. Cu un ecartament de 60cm si urmarind serpentinele soselei, cand o vezi ti se pare ca e un fel de montagne russe pe o lungime de 80km printr-un peisaj fantastic. Zilnic, pe aceasta linie circula un tren tras de o locomotiva cu aburi, de la 1890, oferind un joy-ride de la Darjeeling la Ghoom si inapoi. Jos palaria in fata ingineriei britanice.

Din pacate, cand am ajuns la gara, trenul plecase. Chiar imi parea rau, insa am aflat ca mai aveam o sansa–un al doilea tren la 12:50, dar care circula doar daca erau cel putin 6 pasageri. Ne-am mai plimbat prin Darjeeling, am intrat si intr-un magazin care vindea tot felul de obiecte tibetane. Desi abia incapeau 2 persoane in magazin si era ticsit de masti, thangkas, statuete si o gramada de altele, proprietarul parea sa stie pe de rost locul fiecarui obiect. Am preferat sa nu imi umplu de pe atunci rucsacul cu tot felul de amintiri, mai ales ca masca de care imi placea cel mai mult avea cel putin 3kg.

Nikki si Marija au renuntat la ideea de a se plimba cu trenuletul, asa ca m-am indreptat spre gara. Norocul meu a fost ca am dat peste o familie de turisti americani din Philadelphia, care voiau si ei musai sa mearga in Toy Train. Ei trei, cu mine patru, am cumparat cele sase bilete necesare ca trenul sa mearga.

Cat am asteptat sa incarce carbunii in locomotiva si sa o porneasca, ne simteam ca niste maharajahi. Patru oameni stapani pe doua vagoane, ce-i drept care aratau cam de jucarie. Pe peron, o turma de cersetori negriciosi se uita la noi ca la urs, iar niste plozi se jucau cu zmeul printre liniile de tensiune.

Intr-un final, trenuletul a plecat. Bineinteles suierand cat putea de tare–daca nu avea claxon. Din pacate, nu am avut senzatii tari, ca mergea incet tare, puteai sa cobori si sa urci din mers. Insa ideea de a calatori ca acum 115 ani si peisajele cu vaile abrupte, plantatiile de ceai si Khangchendzonga veghind undeva deasupra, toate acestea au compensat lipsa senzatiilor tari. La gara din Ghoom, cea mai „inalta” din lume, la 2200m altitudine, trenuletul a intors, nu inainte de a ne lasa 20 de minute sa vizitam Muzeul Feroviar Ghum. Ocazie cu care am aflat ca inainte de a se construi acesta linie ferata, de la Siliguri la Darjeeling calatoria dura 5-6 zile.

La intoarcere, am renuntat sa mai fac poze (bateria de la camera video era deja goala) si am stat mai mult de vorba cu colegii de calatorie. Dane si Joan Wells, proprietari ai unui hotel in Philadelphia, si fiica lor care era de mai mult timp in India, studiind fenomenul Bollywood. Am discutat o multime de chestii, ocazie cu care am aflat ca Dane se ocupase si de proiecte de community/place branding; in final am schimbat adrese si e-mailuri, ocazie cu care am regretat ca nu imi luasem carti de vizita de acasa.

Ne-am despartit la gara din Darjeeling, dupa care am plecat sa imi obtin permisul pentru Sikkim. Stat indian aflat la granita cu China, Sikkim a fost mult timp obiectul unor dispute armate intre cele doua tari. Asa ca orice strain are nevoie de un permis special, valabil maxim 15 zile. E gratuit, insa presupune o gramada de birocratie: trebuie sa completezi un formular la Office of District Magistrate, dupa care te duci la Foreigner’s Registration Office in celalalt capat al orasului, apoi din nou la Office of District Magistrate sa ti se elibereze permisul. Ghinionul meu a fost ca sambata ODM-ul era inchis. Grrrr! Trebuia sa aman pe luni.

La ora 6 seara, proprietarul hotelului ma invitase la un ceai de Darjeeling, si abia asteptam. Am stat la o multime de povesti, nu doar la o cana de ceai. Se numea Lawang Pulger, era de origine tibetana, fost capitan in armata indiana, decorat pentru merite speciala. Se tragea din familia regala sikkimeza, iar bunicul sau (ale carui poze decorau peretii receptiei) jucase un rol foarte important in tratatul dintre India, Sikkim si China. Printre tot felul de sfaturi, mi-a spus si ca permisul pentru Sikkim se poate elibera si la granita, la Rangpo.

A ramas sa aflu sigur ziua urmatoare, duminica.

Ceasul a sunat la 3:30, si bineinteles ca i-am dat snooze de cateva ori pana cand mi-am spus ca trebuie sa decid: ori dorm, ori plec sa vad rasaritul de pe Tiger Hill. Spre surprinderea mea, am ales totusi sa plec.

In momentul in care ieseam din camera, pe la 4 adica, m-am ciocnit de doua tipe care aveau aceeasi tinta: Tiger Hill. Am coborat spre statia de jeepuri, iar pe drum am facut cunostinta: Nikki din Marea Britanie si Marija din Croatia. Nikki studiase in Kolkata o luna muzica (sitar) si interactiunile dintre muzicieni pentru teza ei de doctorat. Marija venise doua saptamani la o conferinta si, din cauza unor probleme cu viza si biletul de avion a trebuit sa ramana inca doua.

Am luat un jeep impreuna cu alte 8 persoane si intr-o ora am fost in varful Tiger Hill. Soarele a rasarit la 6:10, platforma plina de turisti s-a umplut de strigate de admiratie, iar peisajul a fost de nepovestit. Crestele Khangchendzonga s-au luminat mai intai in rosu, apoi in galben, pentru ca mai tarziu zapada sa straluceasca alba. In stanga se puteau vedea alte varfuri, printre care si Everestul, iar pe o creasta, la 2100m, casutele terasate din Darjeeling.

Khangchendzonga (se citeste Can-cen-giunga) inseamna in tibetana „cetate cu cinci piscuri”. Cu o inaltime de 8598m e al treilea varf din lume si cel mai inalt din India. E un munte sfant pentru localnici si, de aceea, cataratul pe el e interzis, in afara unor trasee pe care iti trebuie permise speciale.

Jeepurile au luat turistii si au coborat, iar eu, impreuna cu Nikki si Marija am luat-o la vale pe jos. Desi a durat mai bine de o ora, coborarea a fost foarte placuta. Pe langa tot felul de povesti, peisaje superbe cu bambusi, plantatii de ceai, pini, am avut ocazia sa imi aduc aminte de excursia de birdwatching cu Chris Holt. In varful unui pin statea o pasare de prada (nu sunt chiar atat de bazat sa spun si specia) pe care doua ciori o hartuiau. Am filmat scena, camera video avand un zoom de 25x, mult mai mare decat al aparatului foto. E foarte ciudat sa vezi ca pasarile de prada (chiar si vulturi cu anvergura aripilor de 3m) sunt hartuiti de ciori.

Pe drumul de intoarcere, am oprit in Ghoom, la cea mai veche manastire budista din zona: Yiga Choling Gompa, construita acum 150 de ani. E singura manastire in zona in care ai voie sa faci fotografii, dar trebuie sa platesti 10 rupii pentru fiecare. Am cheltuit si eu 50 de rupii pentru a fotografia o carte de rugaciuni tibetana, o statuie de 5m a lui Buddha, si picturile de pe pereti. Am stat de vorba cu un calugar tanar, refugiat din Tibet la 19 ani, care a incercat sa ne explice ce e cu diferitele secte budiste. La plecare ne-a dat cate un mar si o mandarina, care ne-au mai inselat foamea.

La intoarcere am luat un autobuz din Ghoom pana in Darjeeling. Extrem de aglomerat, cu indieni pe scara care bateau cu palma in tabla autobuzului cand acesta se apropia prea mult de parapet sau prapastie. Claxonat infernal, un miros oribil, inghesuiala maxima–o experienta interesanta, trebuia incercata.

Am luat pranzul la Kunga, o supa excelenta si, din nou, momos. M-am spalat pe maini in bucataria extrem de mica–a trebuit sa iasa o persoana ca sa pot intra eu.

Mai tarziu, spre dupa-amiaza, am vizitat o plantatie de ceai, Happy Valley Tea Estate, unde un nene ne-a explicat procesul de „fabricatie” al ceaiului: care frunze sunt cele mai bune, cum se usuca, unde fermenteaza frunzele si cum se sorteaza diferitele calitati. Din pacate eram in afara sezonului, asa ca fabrica era pustie, si plantatia la fel.

De la Happy Valley am plecat spre gradina zoologica Padmaja Naidu. Ma asteptam la un spatiu mai mare si fara custi, insa din pacate o parte din animale sunt inchise in spatii mici si se plimba obsesiv dintr-un loc in altul. Am vazut lupi tibetani, urs himalayan si, cei mai simpatici, ursi panda rosii, care seamana mai degraba cu ratonii.

Langa gradina zoologica am vizitat Himalayan Mounteneering Institute, unde se afla cenusa lui Tenzing Norgay, celebrul sherpa care a cucerit Everestul in 1953 impreuna cu Edmund Hillary.

La incheierea programului am baut impreuna cu Nikki si Marija un ceai FARA lapte la Glenary’s, un pub in care canta Whitesnake si The Eagles. Pentru jumatate de ora am uitat ca suntem in India.

O mică lecție de geografie pentru cine n-are harta Indiei sau n-a auzit de Google.

Bengalul, zona de nord-est a subcontinentului indian e împărțită în două: Bengalul vestic (stat indian, cu capitala la Kolkata/Calcutta) și Bengalul estic (în prezent Bangladesh). Bengalul vestic, considerat centrul cultural al Indiei, se întinde de la delta Gangelui în sud la piscurile Himalayei în Nord.

Darjeeling, în nordul Bengalului vestic, la câțiva kilometri de granița cu Nepalul, e renumit mai ales prin culturile de ceai. În prezent contribuie cu 25% la producția de ceai a Indiei, care e cel mai mare producător la nivel mondial. Fondat în 1830 ca tabără a armatei britanice pe locul mănăstirii budiste Dorje Ling, la o altitudine de peste 2100m, Darjeeling a devenit la începutul secolului al 20-lea o stațiune montană apreciată de bengalezii care doreau să scape de caniculă.

Spre deosebire de mine, care aș fi dat aproape orice pentru câteva grade Celsius în plus în momentul în care m-am trezit și a trebuit să-mi fac curaj să ies de sub muntele de pături. Visasem că a trebuit să îmi întrerup călătoria și să mă întorc acasă, așa că trezirea a fost un pic confuză. Însă starea de nedumerire a fost anihilată brusc când mi-am dat seama bucuros că încă sunt în India.

După încercări nereușite de a găsi combinația de robinete necesară unui duș cu apă fierbinte, m-am spălat doar pe urechi cu două degete de apă rece, mi-am luat armamentul foto și am plecat în prima zi a descoperirii Indiei.

Am început cu recomandările Lonely Planet. Din Chowrasta, piața de lângă hotel, am plecat spre Observatory Hill, locul unde se găsea pe vremuri mănastirea Dorje Ling, și care găzduiește acum un templu al lui Shiva și unul mai mic, budist. M-am strecurat printre turiști și pelerini, pe jos sau călare pe ponei, și am ajuns la prima poartă a templului, lângă care un semn mi-a atras atenția: „Beware of monkeys”.

N-am mai făcut decât cațiva pași pâna ce am văzut primul exemplar, un macac cu fața roșie și fundul asemenea. Foarte rapid a apărut încă o familie și, până să mă dezmeticesc, maimuțele țopăiau peste tot în jurul meu. Cei mai amuzanți și caraghioși erau puii, care își găseau de joacă din orice. Așa cum ei ar fi fost în stare să facă tumbe toată ziua, la fel aș fi stat și eu să îi urmăresc.

Am lăsat totuși maimuțele în pace, nu fără să le implic într-o ședință foto ad-hoc, și am intrat pe poarta principală a templului. De poartă erau agățați clopoței de toate mărimile, de care toată lumea trăgea în disperare, gest a cărui semnificație n-am aflat-o încă. Ce-i drept, nici n-am întrebat. Mai am timp. Peste tot, între copaci, atârnau șiruri de steaguri cu rugăciuni. Mirosea a bețisoare aromate arse, iar câțiva pelerini mormăiau rugăciuni.

Am renunțat la ideea de a mă descalța și a intra în templu, de teamă să nu-mi fure maimuțele adidașii.

O tanti în vârstă, cu trăsături mongoloide (foarte mulți dintre locuitorii din zonă arată similar) îmi zice „Hello” și îmi explică, cu bunavoința unei bunicuțe, că locul se numește Observatory Hill, ca și ea e turistă, venită în Darjeeling cu familia–surorile și cei doi nepoți. E din Sikkim și îmi spune că neapărat trebuie să vizitez zona; îi spun că deja e în planul meu de călătorie și că îi mulțumesc. Insistă să facă o poză cu mine și să-i dau adresa mea de e-mail să-mi scrie. Bineințeles, i-am făcut pe plac.

Am coborât spre ieșire, trăgând și eu de clopote, sperând că e de bine. Remarcându-mi eforturile, unul dintre cerșetorii de pe marginea drumului mi-a făcut din mână să vin la el și să-mi aplec fruntea. Și-a înmuiat arătătorul într-o cutiuță cu ceva roșu, mi-a facut un zbenghi pe frunte și a zis o rugăciune. Mi-a explicat că semnul mă va feri de rele și mi-a indicat, nu foarte subtil, o altă cutiuță în care zăceau câteva rupii. I-am donat și eu 5, după care am plecat, auzindu-l în urma mea bombănind că e prea puțin.

Străduțele și potecile care coboară printre casele terasate din Darjeeling ofereau o vedere superbă asupra munților din jur. Cu întreruperile contemplative de rigoare am continuat coborârea spre grădina zoologică Padmaja Naidu, care adăpostește animale rare de genul leopardului de zăpadă sau ursul panda roșu.

Un indian tânăr, care se plimba agale cu soția și copilul, mi-a zâmbit și m-a salutat. I-am zâmbit și eu și i-am răspuns la salut. Ce a urmat a fost un potop de întrebări: „What is your name?”, „Where are you from?”, „Are you a student?”, „Are you married?”. Indienii sunt un popor foarte curios, iar pentru ei, asemenea întrebări sunt și o modalitate de a conversa prietenos și politicos cu străinii. Nu e nimic anormal, însă noroc că m-a prevenit ghidul Lonelz Planet, altfel aș fi intrat la bănuieli că e vreun securist indian.

Așa că i-am răspuns la întrebări, și i-am adresat același interogatoriu. Foarte mândru mi i-a prezentat pe soția și fiul său de 3 ani, mi-a spus că e reprezentant medical în Siliguri și că hobby-ul său e să… stea de vorbă cu străinii și să afle mai multe despre cultura lor. De aceea următoarea întrebare s-a încadrat în peisaj: „Do you live in the same house with your wife before marriage?”. A părut fascinat de povestea pe care i-am zis-o, cu băiatul și fata care se cunosc, se plac, ies împreună, eventual se mută împreună și dacă se plac se mai și iau (teorema Ursache). Mi-a povestit că la ei nu e așa, de cele mai multe ori părinții decid cu cine se căsătorește odrasla, iar multe căsătorii au loc la vârste de 13-14 ani.

Am obținut de la tânărul familist și o informație practică–aceea că grădina zoologică e închisă joia, așa că, după ce mi-am luat rămas bun, mi-am schimbat direcția spre cel mai apropiat obiectiv de pe hartă, o mănăstire budistă.

Bhutia Busty Gompa (gompa înseamnă mănăstire) e celebră prin faptul că deține cel mai vechi exemplar al Cărții Tibetane a Morților. Am găsit-o printr-un labirint de poteci abrupte și mai mult nepavate. Mi-am lăsat adidașii la ușă și, cu părere de rău pentru șosetele albe, am intrat. Era destul de întuneric și eram singur, însă a apărut destul de rapid un călugăr cu sutană vișinie care m-a avertizat că nu am voie să fac poze. În schimb, a fost amabil și mi-a arătat, pe raftul de lângă altar, exemplarul din cartea sfântă.

Amănuntul care m-a impresionat însă cel mai mult a fost suportul roții de rugăciuni de pe altar, improvizat dintr-o cutie de whisky Seagram’s 100 Pipers. Demoralizant impactul occidental asupra unui loc sfânt.

Am coborât în continuare 1 km spre Centrul de Refugiați Tibetani. Creat în anii ’50, centrul adăpostește câțiva zeci de tibetani care se întrețin din veniturile obținute din vânzarea unor obiecte de artizanat produse acolo. Am vizitat diversele ateliere de tors, vopsit, țesut și împletit lână, de pielărie sau pictură, în care tibetani în vârstă munceau tăcuți. În piața din centru tronau două panouri de baschet nefolosite, un grup de copii se jucau cu bile, iar pe acoperișul de tablă al unei bărăci era pusă lână la uscat.

După încă o oră de cățărat pe potecile-străduțe, am ajuns din nou în Chowrasta. De aici, hotărât să iau prânzul, am coborât pe artera principală din Darjeeling, „The Mall”. Nu știu la ce vă așteptați de la o asemenea denumire, însă n-o să vedeți magazine Armani, Prada sau Nike. În schimb, pe margini sunt o mulțime de tarabe/bărăci care vând tot felul de produse, care de care mai colorate și mai țipătoare, bineînțeles foarte apreciate de localnici. Hărmălaia și mizeria creează o atmosferă specifică de bazar, însă cu un farmec aparte.

După ce am mâncat la un restaurant sărăcăcios și întunecat, în care însă cânta de zor un CD cu Brian Adams, am pornit spre un parc în care urma să aibă loc un program cultural. Shrubbery Nightingale Park. Bineînțeles că numele m-a amuzat teribil, aducându-mi aminte de celebra scenă din Monty Python’s Quest for the Holy Grail. Abia așteptam să văd spectacolul multicultural. Pe măsură ce urcam spre parc, se auzeau ciripituri de toate felurile, inclusiv cucu-cucu (scuzați) dar nici un fel de muzică indiană. Când am intrat, deja se însera.

Parcul e de fapt un platou cu o priveliște superbă de la înălțime a împrejurimilor Darjeelingului. Cu o vegetație studiat aranjată în stil britanic, Nightingale Park beneficia și de ornamente indiene pe care, ca turist ignorant, le-am catalogat drept pseudokitsch: beculețe care se aprindeau ritmic, o cascadă iluminată, statuia unui zeu și, colac peste pupăză, boxe ascunse în tufișuri în care susureau privighetorile și cucii pe care îi auzisem la baza dealului. Pe peticele de gazon erau familii de indieni, ca la picnic–pe scaune de plastic, în jurul unor focuri de tabără.

Am dat câteva ture, am făcut câteva poze și m-am împiedicat pe o alee de un mustăcios cu pușcă, bineințeles vajnic soldat în armata indiană. Inițial m-am gândit că era pus să păzeasca boxele, să nu le fure careva.

După câteva momente, soldatul meu a întins-o să prindă din urma un grup care părea oficial. Am grăbit și eu pasul și l-am întrebat cine e persoana importantă. La a treia incercare am înțeles: Chairman of Darjeeling. Adică un fel de primar. Mi-a trecut prin cap că n-am ce pierde dacă intru în vorbă cu el. L-am tras de mânecă pe un alt mustăcios, de lângă el, și spre surprinderea mea, a oprit grupul și m-a prezentat primarului: un turist străin. Bineințeles că primarul, ca orice indian bine crescut, a început să mă întrebe de unde sunt, cum mă cheamă, unde am mai fost în India, dacă îmi place în Darjeeling etc. Mi-a spus că îl cheamă „Subiacisin” (am găsit pe net subtitrarea: Subha Ghising).

Am apreciat că a uitat să mă întrebe dacă sunt însurat. În schimb m-a luat în mijlocul parcului, unde era o zonă circulară pavată pe care tocmai începuse să danseze și să cânte o trupa de Gorkha. M-a luat de braț și am intrat în cercul pavat (speram din tot sufletul să nu mă pună să dansez). Mi-a explicat că acel ring de dans e ocazional helioport, și a trimis un soldat cu pușcă și (bineînțeles) mustață să ne facă poză din partea opusă a ringului. Din poza care a ieșit se vede clar doar că soldatul a chiulit de la orele de artă fotografică din armată. Bineînțeles, e o ocazie sa fiu acuzat că mă țin de povești vânatorești și că mă dau mare.

Seara, la hotel, am stat câteva ore scriind poveștile, după care am nimerit combinația de robinete care mi-a permis extazul unui duș fierbinte ca acasă. Am adormit la ora 1, nu înainte de a-mi pune ceasul să sune la 3:30, pentru a pleca să văd răsăritul pe fundalul Khangchendzonga, cel mai înalt pisc din India și al 3-lea din lanțul Himalayan.

Am ajuns pe aeroportul din New Delhi la 3:30. Cam modest și mizer pentru o țară cu peste un miliard de locuitori. Până la decolarea spre Bagdogra, aeroportul cel mai apropiat de Darjeeling, mai aveam peste 6 ore. Mi le-am petrecut luând primul contact cu bucataria indiană la ea acasă (picant, dar nu foarte), recitind capitolul despre Darjeeling din ghidul Lonely Planet și dormitând în Transit Lounge, o sală păzită de soldați înarmați. De altfel, cum am observat și mai târziu, aceștia sunt prezenți peste tot în India.

Un amănunt amuzant–după ce m-am spălat pe mâini la toaleta din Transit Lounge, m-am apropiat de uscător. Spre stupoarea și amuzamentul meu, pe lângă aer cald, acesta a început să scoată din măruntaie și o melodie pe care am identificat-o ușor: Lambada. Vreau și eu asa ceva, cu condiția să cânte Iron Maiden!

Transferul către aeroportul Indira Gandhi, pentru zboruri domestice, a fost făcut într-un autobuz hârbuit, însoțiți de un soldat mustăcios și înarmat până în dinți. Pe aeroport, în așteptarea îmbarcării, am baut primul meu ceai indian. Știam că se obisnuiește să se toarne lapte în ceai, însă probabil ceaiul indian se face turnând un pic de ceai într-o cană mare cu lapte. După ce te obișnuiești, chiar are gust plăcut. Mai ales că acel prim ceai era facut din cardamom, o plantă foarte aromată.

ZboruI cu Jet Airways, spre Bagdogra, a fost foarte confortabil. Avionul curat, stewardesele extrem de amabile, papa picant și mmmm… bun, și un peisaj de vis în hublouri: tot lanțul himalayan de la un capăt la celălalt al liniei orizontului. Din păcate nu ai voie să fotografiezi în avion în India (ca și în multe alte locuri, paranoia probabil justificată de conflictele cu Pakistanul).

Am coborât pe aeroportul Bagdogra la 14:00, la 27 de grade Celsius. Am luat un taxi (200 rupii,adică aproape $5) până în Siliguri, cel mai apropiat oraș, la 12 km distanță. Scurta călătorie mi-a arătat ca nu e înțelept să conduci în India, dintr-o mulțime de motive. Mai intâi, conduci pe banda din stânga, ca în Marea Britanie. În plus, trebuie să ai baterie serioasă să te țină claxonul, pentru că, pentru șoferul indian acesta e mai important decât volanul. Ai un camion în față care merge ca melcul, un biciclist sau o ricșă? Claxonezi până se dau la o parte–în șanț sau pe contrasens. Intri în depășire, claxonezi în draci, dacă vine cineva pe contrasens se dă la o parte, pentru că ai prioritate de depășire. De ce nu mă miră faptul că mai toate mașinile nu mai au oglinzi laterale?

Toate astea se întâmplă pe străzi cu două benzi, gropi ca la noi și numeroase vaci și capre care participă sictirite la crearea haosului. Pentru vaci e foarte plăcut în mijlocul străzii–curenții de aer creați de trafic alungă muștele. În plus, nici un indian nu îndrăznește să claxoneze o vacă, ar fi o blasfemie.

La Siliguri am schimbat taxiul cu un „shared jeep”, unuI dintre cele mai convenabile mijloace de transport în India pe distanțe mici. E un autoturism 4×4, de fabricatie indigenă, Tata sau Mahindra, cu 7 locuri pe care de obicei se înghesuie cel puțin 12 persoane, plus alte câteva care se agață cu disperare de muntele de bagaje de deasupra.

În aceste condiții (exceptând doar ciorchinele de indieni de deasupra) am plecat spre Darjeeling. Calatoria a costat 80 de rupii (mai putin de $2) și a durat aproape 4 ore să parcurgem cei 80 km dintre Siliguri și Darjeeling.

La ieșirea din Siliguri, soseaua a început să urce, flancată de o vegetație din ce în ce mai luxuriantă (aș zice junglă, dar pentru ca n-am văzut junglă decât la Teleenciclopedia, în alb-negru, mă abțin deocamdată). Pe măsură ce urcam, serpentinele au început să fie din ce în ce mai strânse, peisajul din ce în ce mai pitoresc, gropile din asfalt din ce în ce mai adâci și traficul din ce în ce mai aglomerat. Șoferul a aplicat cu mult succes regula din codul rutier indian care zice că în curbele fără vizibilitate trebuie să te înfingi cu viteză pe contrasens (ca să micșorezi efectul forței centrifuge) și să claxonezi din toti plamânii.
Palpitant, mai ales că o parte din lățimea tot mai mică a șoselei era ocupată de linia de tren. O linie cu ecartamentul de doar 60 cm, cu serpentine la fel de strânse ca ale șoselei, pe care circulă un tren de la 1890, cu locomotivă cu aburi–un montagne russe, pardon, indian. Acest Toy Train e celebru și sper să am ocazia să experimentez o călătorie cu el în una din zilele următoare.

Am ajuns în Darjeeling pe întuneric, însă puținele detalii pe care le-am văzut mi-au dezvăluit un „oraș” care semăna foarte puțin cu așteptările mele. Foarte puțini turiști la prima vedere, zero iluminare stradală exceptând reclamele luminoase, străzi abrupte și într-o stare deplorabilă, o mizerie cruntă, și un frig de care sperasem sa scap.

Fericit că după 24 de ore de călătorie am ajuns la destinație, am urcat pe străduțele abrupte spre Chowrasta, piața centrală a Darjeelingului. Aici am găsit unul dintre hotelurile recomandate de Lonely Planet–Hotel Bellevue, destul de curat, al unui tibetan în vârstă. Am închiriat o cameră cu apă caldă și toaletă în stil occidental (cele indiene sunt ca cele turcești: stai pe vine și apoi te speli cu mâna stângă; cu dreapta mănânci).

Și apropo de mâncare, după ce m-am cazat, am dat curs recomandării patronului și am luat cina la un restaurant tibetan, Kunga. Supă de pui cu ciuperci a fost extrem de delicioasă, precum și momo, o specialitate tibetană: coltunași cu carne de pui cu mirodenii, dintre care am recunoscut doar ghimbirul. Cu ceaiul tibetan nu prea m-am împăcat–e ceai indian, adică ceai negru cu mult lapte, la care se adaugă sare și unt topit. Nu e grețos, însă în final am renunțat la el, optând pentru un 7Up.

M-am trezit pe la 10:00, am luat micul dejun la hotel și tocmai mă pregăteam să ies din hotel când m-a sunat Sergey și am stabilit să ne vedem la fântâna arteziană din centrul shopping center-ului Gum sau Țum (nu mai știa nici el cum se numește), de lângă Piața Roșie.

Câteva cuvinte despre Sergey „Iron Lung” Safonov. De o vârstă cu mine, este fondatorul Neomega, o agenție de design din Moscova, pe care am angajat-o acum 4 ani să creeze un nou logo pentru Grapefruit Design (actualmente Grapefruit). Sergey a venit cu o idee de floricică din care, după o serie de modificări din partea mofturosului subsemnat, a ajuns să fie actualul logo. În prezent, datorită competiției acerbe pe design, Neomega s-a reprofilat pe animație 3D.

Întrebând în stânga și în dreapta, am găsit magazinul Gum sau Țum, chiar vis-a-vis de mausoleul lui Lenin din Piața Roșie, o clădire impresionantă care găzduiește cele mai pretențioase magazine și mărci prezente în Moscova (Louis Vuitton, Gucci, Armani, Nina Ricci, Swarovski). În mijocul acestuia nici pomeneală de fântână arteziană, în schimb trona un brad imens decorat cu zeci de mii de cristale. Semnat Swarovski. Nedumerit, am întrebat unde e fântâna din mijlocul Țum, ocazie cu care am aflat că Gum și Țum sunt magazine diferite, iar cel din urmă e la 1km distanță.

Am alergat pe lângă celebrul teatru Balșoi, și am găsit magazinul Țum. Sergey nu era nici acolo, iar magazinul era mult mai mic decât Gum, așa că am luat un taxi înapoi spre Gum. Taximetristul a făcut ce ar face orice taximetrist decent unui turist străin grăbit: m-a jecmănit, pe pretextul că era taxi VIP (deși era o rablă de Volgă).

Am ajuns din nou la Gum, unde mă aștepta Sergey. Ne-am cerut reciproc scuze pentru cât de amețiți suntem și am plecat să îmi arate câte ceva din Moscova turistică.

Mausoleul unde este expusă mumia lui Lenin este chiar în fața Kremlinului (Kremlin înseamnă cetate sau centru în rusă), și e deschis 2 ore de 2 ori pe săptămână. Norocul meu a fost să fie deschis chiar în momentul în care ieșeam din Gum. Ghinionul a fost că, deși am trecut de primul filtru de milițieni, o tanti cu exces de zel mi-a interzis să trec de al doilea filtru deoarece aveam aparat foto în geantă. Cu toate rugămințile mele și asigurările că nu o să îl folosesc să distrug mumia, n-am avut succes, așa că mi-am zis că oricum strugurii erau acri și am plecat. Sergey a înjurat în barbă regulile stupide din Rusia.

Ne-am mai plimbat, dar în continuare eram singurul fără căciulă pe stradă și, credeți-mă, chiar n-ar fi fost cazul, pentru că pe lângă ger și vânt mai și ningea). Am intrat să ne încălzim la un ceai, și am stat la discuții despre tot felul de chestii, începând cu designul și terminând cu stupiditatea birocrației ruse.

Am aflat că singura agenție de care știam în Moscova, Art Lebedev, dau destule rateuri, își plătesc oamenii foarte prost și obțin proiecte prin metode nu foarte ortodoxe. Că Aeroflot și-au concediat agenția britanică angajată pentru rebranding, Identica, implementând doar noua grafică pe avioane și păstrând logo-ul vechi. Sergey îmi spune că, în opinia lui, logo-ul Aeroflot e cel mai bun din câte există în Rusia, iar că mult urâtul simbol al secerii și ciocanului e o moștenire culturală la care mai toți rușii țin foarte mult.

Discutând despre școala de design din Rusia, aflu de la Sergey că este comparabilă (și ca vechime și ca impact cultural) cu școala germană Bauhaus. Sincer, deși îmi aduc aminte de afișele de propagandă ale URSS din secolul trecut, ceea ce văd peste tot în Moscova mă face să mă îndoiesc de spusele lui. Whatever 🙂

Înainte de a mă despărți de Sergey, mergem să vedem o parte din Moscova care e ferită de ger: stațiile de metrou construite pe vremea tovarășului Stalin. Vedem mai întâi Arbatskaya, care are candelabre de bronz impresionante, însă simplitatea ei nu mă impresionează foarte tare. Oricum, bate de la distanță orice stație a metroului bucureștean.

Ploschad Revolutsii, în schimb, este extraordinară. 76 de statui de muncitori, soldați, țărani (oare ce altceva?) străjuiesc ieșirile și intrările pe peron.

Moskovskaya are tavanele ornate cu mozaicuri ce ilustrează scene predominant aeriene–dirijabile, avioane, parașute și parașutiști.

La Moskovskaya m-am despărțit de Sergey, mulțumindu-i pentru răbdarea care a avut-o cu mine. Am luat metro-ul până în Okhotny Ryad, apoi m-am îndreptat spre hotel, pregătit să-mi fac bagajul și să o întind spre aeroport.

În drum, trecând prin Piața Roșie (mausoleul lui Lenin se închisese deja), am vizitat biserica Sf. Vasili Blajinul. Ce e interesant e că de fapt, Vasili nu era blajin, ci era nebun–săriții de pe fix fiind considerați oameni sfinți pe acea vreme. Alt detaliu de menționat e că biserica a fost construită de doi arhitecți la ordinul lui Ivan al III-lea cel Groaznic, pentru a celebra o victorie sângeroasă undeva prin Tadjikistan. Rezultatul l-a impresionat într-atât pe Ivan cel Groaznic, încât i-a plătit regește pe arhitecți, după care a poruncit să li se scoată ochii, pentru ca să nu mai facă ceva mai frumos vreodată. Să sperăm că acest lucru nu li se va întâmpla niciodată designerilor.

M-am întors la hotel rapid, am mai pierdut ceva timp cu navigatul până în cameră și înapoi, după care am plecat spre Sheremetyevo, cu un avans de 3 ore, grijuliu să nu pierd trenul. Bine am făcut, că o oră și jumătate le-am petrecut la cozi leneșe la ghișeele sovietice din aeroport. Birocrație mai mare n-am văzut. Și, pentru ca bombănelile să fie complete, mă voi plânge și de regulile deseori fără rost de care te împiedici la tot pasul în Moscova. În prima noapte n-am putut ieși prin ușa laterală, deși era deschisă, pentru că portarul a insistat că ieșirea după ora 10 se face doar prin fața hotelului, așa că m-am mai plimbat o tură pe coridoare. În Piața Roșie milițienii m-au alungat cu tot cu aparatul de fotografiat, că cică nu e voie să faci poze noaptea acolo. N-am avut voie să îl văd pe tovarășul Lenin, că aveam aparat foto în geantă. Și doi milițieni călare, foarte caraghioși în această postură, m-au amenințat cu bulanul când am încercat să îî imortalizez. Toate acestea mi-au lăsat o impresie nu foarte bună, așa că, parafrazânu-l pe vărul Avi din „Snatch”, aș zice „Don’t go to Moscow!”. Glumesc, desigur, dar nu-mi pare rău că plec. O zi mi-a ajuns.